TU ESTI ADORABILA!!!

♥♥♥

Esti frumoasa. Esti inteligenta. Ai un suflet bun. Esti demna de iubire!
Nu esti niciodata prea mult. Esti exact asa cum trebuie. 
Esti pretioasa. Esti ca un diamant ce straluceste. Un trandafir; o perla;
Cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu esti tu, femeie!
Tu valorezi de milioane de ori mai mult decat rochiile sau pantofii pe care ii porti
sau de cat de multe alte femei ar vrea sa fie ca tine ori in locul tau;
si chiar mult mai mult decat numarul barbatilor ce si-ar dori sa fii a lor!
Valoarea ta este mai presus de orice valori si bunuri pamantesti, pentru ca
in ochii lui Dumnezeu TU ESTI IUBITA si esti cea pentru care merita sa traiesti si sa mori.
♥♥♥
Pentru ca tu esti puternica si plina de forta benefica
si tu poti transforma in bine tot ceea ce traieste pe Pamant.

Responsabilitatea ta este sa gasesti FEMEIA CARE ESTI in tine insati,
sa o trezesti si sa o eliberezi, caci esti 
Cea iubita, pretuita si adorata
pentru ca esti, intr-adevar, cu totul si cu totul
ADORABILA.

Te rog aminteste-ti asta mereu!

cu mult drag,

 Alina Dospinescu

 Psiholog

 Heart Intelligence Life Coach

 Specialist Evolutie personala si

 spirituala in Academia Femeilor

♥♥♥

Miracolul iubirii

Un tanar preot si sotia lui, trimisi la prima lor parohie, ajung acolo intr-o zi de octombrie si constata ca biserica este intr-o stare deplorabila… Plini de entuziasm, isi propun sa o restaureze pana in Ajunul Craciunului, cand vor sa organizeze prima slujba…

 

      Muncesc din greu, rapara peretii, tamplaria, refac picturile, curata si… termina totul pe 18 decembrie! Pe 19 insa incepe o vijelie cumplita, care desprinde o bucata din acoperis, iar apa scursa le distruge o portiune mare dintr-un perete lateral… Intristat ca trebuie sa amane slujba de inaugurare, preotul pleaca spre casa, dar pe drum se opreste la o licitatie in scopuri caritabile si acolo ii atrage atentia o fata de masa brodata, de o mare finete, care avea in mijloc o cruce; isi da seama ca are exact dimensiunea portiunii de perete avariat, o cumpara si se intoarce la biserica. Intre timp incepuse sa ninga, iar in statie zareste o doamna in varsta care tocmai pierduse autobuzul. 

O invita sa-l astepte pe urmatorul in biserica, iar el incepe sa fixeze fata de masa pe peretele avariat. Doamna asteapta absenta intr-un colt; deodata isi ridica ochii si, socata, il intreaba pe preot de unde are fata de masa cu initialele ei(EBG)… Ii povesteste apoi ca ea o brodase in Austria in urma cu 35 de ani, in timpul razboiului. La venirea nazistilor e nevoita sa plece in graba si-si lasa in urma sotul, care este arestat si trimis in lagar… e ultima data ca-l mai vede… Impresionat, preotul vrea sa-i returneze fata de masa, dar ea ii spune ca e mai bine sa ramana in biserica… Tot ceea ce poate sa faca este sa o conduca pe doamna intristata acasa…

  Slujba de inaugurare a bisericii reuseste de minune, iar la sfarsit preotul isi conduce spre iesire noii enoriasi; cand revine observa pe un scaun un domn in varsta cu ochii pironiti pe fata de masa… Barbatul ii povesteste indurererat ca fata de masa fusese brodata de sotia lui, care disparuse pe timpul ocupatiei naziste si pe care o credea moarta… Preotul il roaga sa-l insoteasca intr-o scurta plimbare cu masina si il duce la domiciliul batranei doamne, unde asista la cea mai impresionanta revedere de Craciun… 

(Intamplare adevarata povestita de un preot pentru a ilustra “misterioasele cai ale Domnului”)

Daca avem incredere sa-i prezentam problemele noastre, El are intotdeauna grija de noi…

Mi-e dor de Tine, stii?

Sunt
o mana de petale 
aruncate la picioarele Tale…

…o melodie, ce se aude in zare, 

inganata de o fata, la rasarit,

din dorul de iubit…

Alunecand in infinit, 

un suflet indragostit

Sunt
simplu, azi.

Sunt incantare si minunare si dor si pace si tumult!

O arcuire,
o inaltare
pe varfuri,

ca sa Te sarut.

Mi-e dor de Tine, stii?

Doar pe Tine te vreau!

Deschide-mi inima

cu o privire si fa-ma pentru totdeauna a Ta.

Ma pre-dau!.

Vrei tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

„A fost odată ca niciodată, a fost odată un împărat şi o împărăteasă care voiau să aibă un copil. Dar înainte de ceasul naşterii, copilul s-a pus pe un plâns, de n-a putut nimeni să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume:
– Taci, dragul tatei, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi veni pe lume…“


Iată-l acum, călător pe planeta albastră, în căutarea darului demult promis. Nu e singurul. Câteva miliarde de oameni, fugăriţi şi ei de timpul implacabil, caută acelaşi lucru. Toţi tânjesc să găsească o breşă în legea inexorabilă a Timpului, un elixir magic capabil să le păstreze tinereţea veşnică.
Clinicile de medicină estetică se laudă cu formula magică: câteva injecţii cu toxină botulinică, un lifting facial şi un peeling chimic, eventual o liposucţie, pot transforma un sexagenar blazat într-un om cu douăzeci de ani mai tânăr, de nerecunoscut. În realitate însă, timpul nu e impresionat de chirurgia plastică; mai face câţiva paşi, mai naşte o şarjă de riduri neaşteptată.

La televizor, junimea zburdă prin reclamele la detergenţi, iar emisiunile de divertisment par să nu sufere de trecerea timpului. Dar, în timp ce actorii plutesc fericiţi pe micul ecran, telespectatorul îngrijorat, îşi numără primele fire albe.
Oamenii au descifrat taina telecomunicaţiilor şi au cucerit spaţiul, însă forţa imensă a Timpului rămâne, în continuare, o enigmă.

Fără azi nu există mâine

Timpul pare inamicul numărul unu al oamenilor. Principalul duşman al fericirii lor. „De ce nu te relaxezi ? De ce nu te bucuri de viaţă ?“ ,, N-am timp“ – e refrenul pe care îl fredonează toată lumea. Şi nu fără motiv – de la prima oră a dimineţii, o listă interminabilă de „trebuie să“ îi ia pe toţi pe sus, mai ceva ca un tsunami, şi nu-i abandonează decât seara târziu, epuizaţi. Cumpărături, facturi, drumuri interminabile. Mintea agitată, trepidând de grijile pentru viitor şi de preocupările pentru trecut, îi îndepărtează pe oameni de prezent – pocalul preţios în care musteşte, ascunsă licoarea Nemuririi.
Deşi oamenii visează la tinereţea veşnică, ei nu ştiu cum să fie tineri acum. Mentalul agitat le îmbătrâneşte sufletul cu scenariile lui fantasmagorice. Le zbârceşte zâmbetul de pe buze. Le retează bucuria de a trăi. Îi împiedică să vadă frumuseţea lui acum. „Ieri n-am făcut asta. N-am fost acolo şi n-am vorbit cu X-lescu“,  „Mâine trebuie neapărat să rezolv!“
Dar astăzi? Ce se petrece acum? Chiar acum, când citeşti? Unde sunt problemele de la serviciu, certurile cu apropiaţii, grija zilei de mâine? Unde sunt ele în această clipă?
Dumnezeu este elixirul fermecat


După Eckhart Tolle, prezentul e singurul lucru care ne aparţine cu adevărat – nu grijile, nu planurile de viitor, nu momentele de tristă amintire. Prezentul e suflul a tot ce există, chiar secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.
A fi aici şi acum înseamnă a permite tinereţii să înflorească în noi, ca stare de spirit. Atunci bucuria existenţei erupe prin toţi porii şi ne prindem în hora vieţii, cu toată forţa de care suntem capabili. Devenim un turbion de entuziasm, faimosul „entuziasm al tinereţii“ care n-are neapărat legătură cu vârsta, ci cu capacitatea noastră de a percepe „zeul“ dinăuntru – „en-theos”.
Oamenii tineri sunt cei care sunt mereu în contact cu Dumnezeu. Cei care au curaj să iubească. Să se joace. Să râdă. Cei care nu se lasă copleşiţi de necazuri şi continuă să vadă binele din lucruri şi din cei din jur.
Sunt tineri oamenii care au credinţă. Cei care se raportează mereu la un ideal înalt, fie că îl numesc Iisus, Budha, Allah sau Dumnezeu. Cei care fac asta într-un mod firesc, concret, care nu aşteaptă raiul din lumea de dincolo. Ci aduc raiul chiar aici şi acum. 

Voluptatea lui „a fi“
Cheia către tinereţea veşnică nu e în viitor. Este chiar în momentul prezent. Orice tehnică ce ne împiedică mentalul să bântuie prin trecut sau viitor ne ajută, de fapt, să întinerim.
Tolle recomandă concentrarea asupra corpului fizic – să urmărim să-l simţim din interior. Trupul este totdeauna în prezent. În timp ce gândurile pot să alerge după potcoave de cai morţi sau să vândă pielea ursului din pădure, trupul noastru rămâne aici şi acum.
Uneori, uităm de tehnică, dar destinul ne ajută să ne aducem aminte. De exemplu, eşti în tramvai şi te uiţi ba la vecinul din stânga care bârfeşte cu spor, ba la vecina din dreapta care poartă o fustă din categoria „interzis minorilor“, ba rămâi cu privirea pe fereastră, într-un moment de reculegere în amintirea vremurilor de mult apuse. Când deodată, un pasager grăbit îţi face cunoştinţă in pic cam brusc cu 
rucsacul mare pe care îl cară în spate. Contactul neaşteptat te trezeşte la realitate cu o forţă pe care n-ai fi bănuit-o. Te readuce în trup – aici şi acum. Forţat de împrejurări, practici spontan tehnica lui Tolle – îţi percepi trupul din interior. Eşti viu şi simţi propria existenţă cu intensitate. Senzaţia puternică îţi domoleşte tumultul gândurilor.
Într-un astfel de moment de trezire, fii atent la ce se petrece cu tine; urmăreşte să mergi cât mai adânc. Nu analiza, nu pune etichete. Fii observator. Nu lăsa mintea discursivă să preia comanda. Rămâi în prezent. Interiorizează-te. Fii conştient.
Cel mai bine ar fi să nu aştepţi să fii bruscat în tramvai, ca să revii în prezent. Poţi face asta la voinţă – trebuie doar să-ţi aminteşti. Să-ţi foloseşti mintea, aşa cum spunea şi Osho, ca să treci dincolo de ea. 
Când reuşeşti să plonjezi cu totul în prezent, gândurile se liniştesc din ce în ce mai mult. Timpul încetează să fie o succesiune de evenimente şi devine un continuum, un prezent etern care îţi deschide poarta existenţei. Începi să simţi gustul dulce al lui „a fi“. 

Atunci poţi avea, în sfârşit, străfulgerarea a ceea ce eşti cu adevărat: ceva imens, indestructibil. Ceva care nu îmbătrâneşte şi care nu poate muri niciodată. Eşti Sinele nemuritor, Atman, eşti chiar tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.
Nu lăsa mintea să-ţi fugă imediat ce termini articolul. Eşti acum şi aici?

„Înţelegeţi că momentul prezent este tot ce aveţi şi tot ce veţi avea vreodată. Faceţi din clipa prezentă ţinta principală a vieţii voastre. Dacă mai înainte sălăşluiaţi în timp şi făceaţi din când în când scurte vizite în clipa de acum, locuiţi de acum încolo în prezent şi vizitaţi din când în când trecutul şi viitorul, când trebuie să faceţi faţă aspectelor practice ale vieţii. Spuneţi mereu „DA” momentului prezent.“ Eckhart Tolle – Puterea prezentului

Autoare: Electra Radu

Adăugaţi o legendă

Binecuvantare la inceput de saptamana

De la minunata prietena a  sufletului meu, Tania Tita:

Buna dimineata, suflet drag!

O noua saptamana este in fata noastra. Inainte de a pleca de acasa, ia-ti 5-10 minute pentru a consacra aceasta saptamana lui Dumnezeu. Aprinde-ti o lumanare si ofera-ti cateva clipe de liniste.

De ce ar poza o femeie nud?

“Blamând nuditatea e ca și cum ți-ai denigra originile”. Vă invităm să citiți un material scris în exclusivitate pentru onlinereport.ro, de Marina Vlădescu: fotomodel care pozează nud:

“În societatea contemporană nuditatea încă reprezintă un subiect tabu, acesta fiind principalul motiv al intrigilor apărute la adresa modelelor care pozează nud. În arta fotografică există mai multe tipuri de fotografie de nud, iar majoritatea oamenilor nu înțelege diferența dintre nud artistic și nud erotic, încadrându-le foarte ușor la pornografie.

La modul cel mai sincer vă spun că nu pricep de ce oamenii preferă să urmărească crimele, furturile, ipocrizia și lașitatea, considerându-le chiar normale, în timp ce fotografiile care exprimă nuditatea, adică naturalețea corpului uman, îi intrigă și îi fac să blameze tot ce ține de acest lucru. Blamând nuditatea e ca și cum ți-ai denigra originile, ca și cum ți-ar fi rușine de tot ce reprezinți ca om, ca ființă creată de Dumnezeu.

De ce e bine și corect ca tinerii și copiii să urmărească tot felul de reportaje despre crime, în loc să învețe despre anatomia propriului corp, să învețe să se cunoască pe ei înșiși și să se placă așa cum sunt, ajungând să se accepte? Doar cunoscându-ne pe noi cu adevărat vom fi capabili să ne punem în valoare punctele tari în vederea obținerii unui beneficiu.

Pentru mine, faptul că am pozat nud a reprezentat depășirea limitelor, dar totodată și maturizarea mea. Prima experiență a avut loc din întâmplare, aș putea spune, întrucât s-a nimerit să găsesc omul potrivit la momentul potrivit. Aveam de mult o pasiune pentru astfel de fotografii, pentru nudul artistic și o dorință de a încerca să pozez și eu. Mereu am considerat că sunt o persoană nonconformistă, acest lucru materializându-se în această ședință de fotografii nud, care, în opinia mea, s-a dovedit a fi chiar reușită.

Prima dată când am fost nevoită să mă dezbrac, totul s-a petrecut atât de repede, încât de-abia dacă am conștientizat că mă aflam goală în fața unui om pe care îl mai văzusem doar o singură dată la față. Dar, în momentul în care am realizat ce anume făceam și în ce situație mă aflam, primul lucru pe care l-am simțit nu a fost în niciun caz rușinea, ci eliberarea..am simțit libertatea prin toți porii și atunci am înțeles o multitudine de lucruri într-o fracțiune de secundă. Pe parcursul acelei ședințe am fost nevoită să mă dezbrac de trei ori, întrucât am pozat în trei locații diferite, dar acest lucru nu a reprezentat o problemă pentru că începusem să o fac de plăcere. Era alegerea mea, nimeni nu îmi impunea acest lucru și tocmai acest fapt a reprezentat un atu pentru atmosfera creată, dar și pentru expresivitatea mea.[…]

Aceste trăiri cu totul noi mi-au trezit simțurile, m-au făcut să mă regăsesc și, cel mai important, am descoperit o parte din mine care nu ieșise până atunci la iveală, o parte care a tânjit la finalul acelei ședințe să facă o baie în lacul din apropiere, în care temperatura apei nu depășea 12 grade Celsius. 

[..,] Fiind luna octombrie, a fost o experiență de neuitat să intru în acel lac, mai ales că după câteva minute începusem să nu-mi mai simt picioarele. Imaginați-vă, faptul că eram goală în fața unui om necunoscut nici măcar nu reprezenta o problemă în comparație cu senzația de îngheț total. Am petrecut 7 minute infinite în acea apă până la brâu, încercând să dau tot ce aveam mai bun pentru ca fotografiile să iasă bine, ca sacrificiul să nu fie în van. La final, fotografiile au vorbit de la sine.

Am reușit să mă simt relaxată doar privind în jurul meu. Acea priveliște te lăsa fără grai și parcă mă invita să mă las dusă de val, să mă dezbrac de probleme și de cotidian și să evadez în natură. Astfel, împreună cu fotograful, am reușit să fac câteva poze superbe, simple și naturale, dar care transmit atât de multe. Senzația ierbii care îmi mângâie pielea, duritatea unei buturugi de copac, sentimentul de superioritate pe care l-am simțit atunci când am pozat la balconul mansardei mi-au oferit oincredere in sine pe care nu am mai simțit-o până atunci. Doar cine trece prin această experiență poate înțelege că lemnul este capabil să mângâie și să alinte sau că păsările pot cânta în ritmul mișcărilor executate în fața aparatului de fotografiat.

Această experiență m-a făcut să-mi descopăr o adevărată pasiune pentru fotografia de nud. Într-adevăr, nici pe mine nu m-au ocolit bârfele și gurile rele, bineînțeles că am fost criticată și blamată de foarte multe persoane, chiar și de oameni pe care îi consideram prieteni, dar am ales să nu plec urechea la aceste răutăți și mai ales am ales să aparțin taberei care luptă împotriva acestei societăți stereotipizate.

În timp ce, din cauza stereotipurilor, fotografia nud este criticată din toate părțile, societatea promovează niște valori total greșite. Astfel, este mult mai apreciată asistenta lui Capatos, plină de operații estetice și semi-îmbrăcată în niște ținute care chiar au tentă sexuală, decât o femeie normală, cu un corp neprelucrat și “defectuos”, așa cum este considerat dacă nu se încadrează în tiparul de frumusețe 90-60-90.

Iată și ce spune Bogdan Tache, unul dintre fotografii cu care am lucrat. L-am întrebat “De ce ar poza o femeie nud?”,  iar el a spus următoarele: 

“E o întrebare grea doar pentru că nu sunt în pielea unei femei. Dar mă aflu de multe ori în spatele aparatului foto și pot să vă zic varianta mea. […] Pentru că femeia este cea mai frumoasă curbă existentă pe pământ, iar asta, în colaborare cu lumina și umbra, face minuni. Pentru că vrei să îți descoperi feminitatea pierdută de ritmul agitat de viață, pentru că vrei să ridici cel puțin o barieră pe care ți-a impus-o societatea ipocrită, pentru că vrei să te simți măcar o dată muza lui Degas, pentru că va veni o vreme când vei dori să te admiri așa cum ai fost cândva, pentru că vrei să îți demonstrezi că ești frumoasă, chiar dacă nu perfectă, pentru că poeziile de dragoste se pot scrie cu o pensulă pe o pânză, cu o pană înmuiată în cerneală scrijelind pe o hârtie, dar și cu lumina ce intră prin aparatul foto. Pentru că nudul este artă în ciuda părerii societății imbecilizate de șabloane…”

Autoare: Marina Vlădescu

Sursa: onlinereport.ro

Am publicat acest articol, draga mea, nu ca sa te indemn sa pozezi goala pentru paginile vreunei reviste, ci pentru a trezi in tine, prin impartasirea acestei femei, starea de libertate, iubirea de sine si fata de trupul in care traiesti, curajul, capacitatea de a vedea in orice trup nud, fie ca este al tau ori al iubitului tau, un templu curat, pur, ce este o expresie a sufletului…caci prea mult femei sunt prea rusinate ca sa se priveasca macar in oglinda de sus pana jos dupa baie, dupa cum si invers, prea multe femei deja accepta ca sa faca din trupul lor ceva artificial, menit doar pentru a satisface fantezii straine si a seduce doar simturile, nu si sufletul.
Prea multe femei traiesc, de fapt, desprinse de trup, instrainate de sine…negandu-se si negandu-si dreptul de a se iubi. Sperand ca altcineva le va iubi inainte ca ele insele sa se iubeasca, vanzandu-se si punandu-si tot felul de implanturi, uitand naturaletea si mai ales, uitand ca tot ceea ce este natural este frumos. 
Te invit sa citesti si un articol foarte frumos pe care l-am scris acum cateva luni, De-ce-este-posibil-sa-fii-mai-frumoasa-decat-un-fotomodel. Te va inspira cu siguranta!
Femeia care a scris acest articol are aceasta stare de naturalete minunata. Tu ce simti cand iti privesti corpul?
Iubeste-ti trupul ca pe o expresie a sufletului!

Cu drag,
Alina Dospinescu

Ghid pentru femeile indragostite

Căutăm iubirea ideală, relaţia ideală. Uneori avem parte de eşecuri sau, cel mult, de iubiri şi relaţii călduţe. Şi atunci când „nu mai merge”, e întotdeauna vina celuilalt. Pentru că nu ne iubeşte îndeajuns, pentru că nu ne-a îndeplinit aşteptările. Dar iubirea chiar aşteaptă ceva în schimb?

M-am îndrăgostit. Când merg simt că plutesc, zâmbesc unor oameni pe care abia îi cunosc, iar chipul lui îmi apare în minte mai des decât întrebarea: „Cu ce să mă îmbrac mâine?”. E clar. M-am îndrăgostit până peste urechi.

Ne ştim demult, numai că până acum nu am avut curaj să ne apropiem. Ne-am întâlnit aseară şi a meritat. Pentru prima oară. A fost exact aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Dar, inevitabil, la un moment dat el a plecat, eu am plecat. Şi iată că este deja… astăzi.


Iar ţi-ai întâlnit sufletul pereche? 

M-am trezit dimineaţă îmbătată de amintirea acelor momente, iar imaginea lui îmi apare surprinzător de peste tot. Sunt fericită, sunt mulţumită, sunt liniştită. A fost aşa cum îmi imaginasem. Îmi dau seama că pe minut ce trece mă îndrăgostesc tot mai mult. Şi e atât de bine! Hei! Stai puţin. Acum îmi dau seama: nu mi-a cerut numărul de telefon, nu mi-a dat nicio nouă întâlnire. Dar a fost încântat, ştiu. Îmi va face o surpriză chiar astăzi. 

Sunt convinsă. O să mă sune sau o să vină cu un buchet mare de flori sau, cine ştie cum, îmi va aduce chiar luna de pe cer. Şi asta chiar azi. Sunt convinsă. Doar s-a bucurat şi el atât de mult. Hmm…!

Dar dacă nu a fost chiar atât de încântat? E deja ora prânzului. Ar fi trebuit să mă sune până acum. Că doar nu degeaba e sufletul meu pereche! O fi simţit că mă gândesc la el. Măcar telepatic să-i transmit numărul meu de telefon: 07…, 07…, 07… 

Şi s-a făcut seară. Pesemne nu a fost chiar atât de fermecat. În cazul ăsta, ce mă fac? Tocmai acum, când m-am îndrăgostit de el? Ştiam eu că n-ar fi trebuit să-mi permit să simt aşa ceva. Sigur n-a fost încântat. Trebuia să mă sune deja, trebuia să ne facem program pentru week-end, pentru toată săptămâna viitoare, trebuia, trebuia… Nu, sigur nu e cazul să mă îndrăgostesc de el. Dacă o să sufăr? Şi cum el nu m-a sunat până acum, sigur o să sufăr. 

Nu te amăgeşti, nu vei fi dezamăgită 

Mă trântesc pe pat şi refuz să mă mai frământ. Trece un minut, trec două, zece. Mă relaxez şi nu mai gândesc la nimic. Brusc, îmi amintesc. Tot ceea ce iubirea m-a învăţat până acum şi promisiunea pe care mi-am făcut-o mie însămi. Că n-am să mai sufăr. Da, asta e foarte bine, dar să nu mai sufăr nu înseamnă nicidecum să nu mai iubesc. Înţeleg că nu vreau să fiu doar îndrăgostită de el. Este bărbatul visurilor mele şi vreau mai mult.

Vreau să-l iubesc. Şi las iubirea să-mi inunde sufletul. Neliniştea se topeşte. Îmi dau seama de ceea ce am simţit întotdeauna, dar mi-a fost prea teamă să recunosc. Ca să nu sufăr. Dar acum accept. 
 
Ce? E simplu. Că iubesc zâmbetul lui, modul lui nonşalant de a-mi vorbi, privirea lui pătrunzătoare, vocea lui, atingerea, umorul şi inteligenţa lui, tot ceea ce înseamnă el şi m-a incitat atâta vreme. Şi încep să zâmbesc. Oare nu sunt norocoasă că iubesc? De ce mi-e teamă? E adevărat, nu mi-a cerut numărul de telefon şi nici n-a venit în fugă la uşa mea. Poate o să facă asta mâine sau în altă zi. Ori poate niciodată. A fost încântat, cu siguranţă. Pentru că am simţit asta.

Dar cum aş putea oare să-l judec? Îmi dau seama că până acum mi-a fost atât de uşor să renunţ şi să spun că numai celălalt e de vină. 

Alege mereu „în timp ce”  

Dar de ce să mă păcălesc? Pentru că adevărata luptă abia acum începe. Nu cu el. Ci cu mine. Cu micimile mele. Cu dorinţa de a controla totul, cu gelozia excesivă, cu dezamăgirea din faţa propriei mele amăgiri. Pentru asta trebuie să lupt şi ştiu că singura armă pe care o am este iubirea. Care, alături de dorinţa de a fi un om mai bun, de a mă transforma, mă va ajuta să câştig. Doar aşa mă pot simţi liberă.

Şi atunci, mă întreb din nou, cum aş putea oare să-l judec? Şi de ce să aştept atât din partea lui, de ce să-i pretind tot ceea ce mie mi se pare firesc, de ce să-l învinuiesc de nu ştiu câte lucruri pe care aştept în zadar să le facă? Oare dacă aş proceda aşa ar însemna că-l iubesc mai mult? 
 
Mă gândesc din nou. Şi înţeleg. Există „înainte de”, există „după”, dar, cel mai important, există „în timp ce”. Înainte de seara trecută aveam atâtea speranţe, atâtea aşteptări. După, am fost dezamăgită, pentru că el nu a făcut nimic din ceea ce eu mă aşteptam să facă.
 
Dar „în timp ce” a fost tot ce mi-am dorit. Şi am fost fericită. Cu adevărat. Iar atunci, fericirea nu merită toată iubirea din lume?

Aleg să nu mai sufăr. Aleg permanent doar clipa prezentă. Mă hotărăsc să trăiesc mereu doar „în timp ce”. Pentru că numai iubirea la timpul prezent înseamnă fericire. 

Şi ce dacă nu mă va suna nici mâine? E alegerea lui. Eu ştiu deja care e alegerea mea. Să iubesc. Şi, uimitor, îi sunt recunoscătoare pentru acele clipe de neuitat. Poate vor mai fi şi altele. Sau poate nu. Dar în sufletul meu e la fel de linişte, iar iubirea înfloreşte…
 
Nu aştepta ceva în schimb, iubeşte pur şi simplu
 

Întotdeauna vrem să primim. Cât mai mult, cât mai repede, cât mai uşor. Mai multă siguranţă, mai multă încredere, mai multe dovezi. Când lucrurile nu se petrec potrivit aşteptărilor noastre, apare îndoiala: „Dacă nu mă mai iubeşte?”. Şi, evident, suntem dezamăgiţi. Celălalt încetează să mai fie „alesul”, „exact ceea ce căutam”. Hai să ne oprim o clipă şi să ne întrebăm: Înseamnă oare că mă iubeşte mai puţin pentru că nu mă iubeşte aşa cum vreau eu?

Nu ne dăm seama că în goana noastră după iubitul ideal, atribuim şi proiectăm asupra fiecărui nou-venit toate aşteptările şi dorinţele noastre. Câţi dintre noi se pot ridica la standardul perfecţiunii? Asta nu înseamnă decât că ne-am îndrăgostit. Dacă e doar atât, urmează, inevitabil, dezamăgirea. Dar iubirea nu are nimic de-a face cu tot acest „ghiveci”. Ea nu cere şi nici nu aşteaptă ceva în schimb. Iubirea se oferă pe sine şi singura direcţie în care merge e în sus. Întotdeauna. 

Reuşită în şapte paşi

1.  Privesc cu afecţiune fotografia iubitului de fiecare dată când am de gând să-i reproşez că nu mă sună, că nu-mi aduce flori de câte ori vreau, că nu-mi spune „te iubesc” la fiecare 5 min. 

2. Rememorez cu recunoştinţă momentele în care i-am simţit fără nici o urmă de îndoială dragostea lui sinceră – de fiecare dată când sunt confuză şi refuz să cred că mă iubeşte.

3. Am avut o întâlnire în care mi s-a părut că nu a fost destul de atent sau de afectuos şi plec supărată de lângă el? Îmi repet în gând una dintre afirmaţiile: „Mă eliberez de orice iritare.” „Mă eliberez de orice nemulţumire faţă de iubitul meu.” „Mă eliberez de pretenţia ca iubitul meu să fie şi să se poarte întotdeauna aşa cum îmi doresc eu.” Repet de 15 ori la rând afirmaţia pe care am ales-o. Dacă sunt singură o spun cu voce tare, pentru a-mi insufla energie şi a da putere ideii pe care o exprimă. Dacă sunt la birou sau acasă scriu de 15 ori. După ce simt că am inima cu adevărat uşoară mă gândesc cu drag la el.

4. Atunci când sunt nemulţumită pentru că el reacţionează altfel decât mă aşteptam? Pentru a mă elibera de orice supărare, ranchiună sau tensiune spun: „ ___________(numele) te binecuvântez şi te privesc cu dragoste.” Repet fraza aceasta de câte ori este nevoie ca starea de împăcare şi înţelegere să apară.

5. Lipesc pe perete, la vedere, sugestii încântătoare despre relaţia de cuplu – pentru că ştiu că orice ajutor în plus, pentru a mă face mai conştientă, e întotdeauna bine venit. 

6. Ţin un jurnal de care el nu va şti niciodată. Aici notez toate nemulţumirile mele; e mai bine decât să-i fac lui o mulţime de reproşuri, după care să regret. În plus, atunci când recitesc ce am notat, pot învăţa din propriile greşeli, fără să mai sufăr de pe urma lor.

7. Îi propun să ne aşezăm în linişte faţă în faţă, să ne privim ţinându-ne de mână şi să ne simţim reciproc. După un timp închidem ochii. În asemenea momente nu e nevoie să vorbim, intensitatea trăirii ne este de ajuns. Tot ce auzim atunci este vocea iubirii noastre.

Sursa: venus.org.ro

Cu drag,

Alina Dospinescu