Vaza sparta

Astazi m-am simtit ca o vaza sparta.

Am ascultat la un moment dat o melodie si –  brusc! – a fost ca atunci cand atingi din greseala cu cotul vaza de portelan de pe masa, asezata acolo cu flori aranjate frumos, si o darami fara sa vrei.

Deodata e tandari, pe podea, cioburi peste cioburi…

Apa iti intra in sosete si ti se face frig, zgomotul a trezit vecinii, nu iti poti explica cum ti s-a intamplat tocmai tie si… chiar tineai la vaza aia, mama ei de treaba!!

O sa treaca si asta; dar cumva, cred ca aveam nevoie de acest moment, caci am trecut prea repede la faza de reconstruire si nu am simtit, nu am vrut sa simt… cat de tare doare a nu mai fi iubita de omul inca iubit. Acum SIMT.

Doare tare.

E un gol – ca un fier inrosit, o arsura pe cord deschis, o mare fierbinte, de lacrimi inghitite in sec si o frica inexplicabila, care ma face sa tremur. E un spatiu vid, care se naste din lipsa de sens. Doare ca o imbratisare pierduta, ca un sarut ramas in aer, ca o mangaiere uitata nemangaiata… Un vis frant, ca o rotire in gol care ma ameteste si ma lovesc de peretii atasamentelor mele si de oglizile de cristal ale dorului pur, incercand inca sa ma agat de ceva, intr-o incalceala de emotii facute ghem in cosul pieptului. Abia acum imi dau seama cat de tare si de cat timp am fost prinsa in ele.

Oare de ce abia acum SIMT, dupa luni de planuri marete si munca, multa munca, in care m-am aruncat, sa nu mai simt nimic, crezand ca o sa treci, ca o sa dispari daca nu sunt atenta, fara sa mai lasi urme.

Ar trebui sa strang cioburile de pe jos, sa arunc la gunoi florile de la tine, acum ca-s scuturate, frante si ciufulite, dar…

In sfarsit, nu ma mai grabesc.

Le strang la piept.

Vreau sa SIMT. Adevarul meu e ascuns acolo, in marea de emotii furtunoase de care am fugit.

As vrea ca de acum inainte, desi pare o nebunie, sa nu mai sar peste etape, sa nu ma mai fortez sa fiu bine cu orice pret.

As vrea sa permit durerii sa ma invete…  cine sunt eu, ce vreau cu adevarat, ce inseamna de fapt sa fi om, de ce trecem prin toate cate trecem, ce e iubirea si cum imi pot pastra inima intreaga, radianta, calda si vie, chiar daca uneori se mai face bucati.

 

Prietenia este simpla

 

This slideshow requires JavaScript.

Ne-am intalnit in gradina plina de trandafiri a palatului din Balcik.

A fost dragoste la prima vedere.

Ea a venit, cu codita tremuranda, dar indrazneata, sa vada ce poze fac eu acolo. Cum am luat-o in brate, a inceput sa toarca. Apoi am alergat dupa frunze, ne-am jucat cu razele de soare reflectate pe pardoseala de piatra, total absorbite una de cealalta si de frumusetea clipei.

Ne-am daruit una alteia cateva minute de intensa prezenta, de atentie totala, de bucurie a vietii si de managaieri afectuoase.

Apoi, cu sufletul plin, fiecare a pornit pe drumul ei, fericita.

Daca oamenii ar sti sa se joace asa si intre ei, des si liber, fara asteptari, cu inimile deschise si atentia focalizata in aici si acum, daca ne-am lua timp sa savuram mai mult viata si simpla bucurie de a fi impreuna asa cum suntem, oare cum ar fi viata pe pamant?

Mi-am dat seama ca de aceea iubesc Grupurile de Feminitate. Si ca imi doresc multe prietene asa, multa swpontaneitate in viata mea si bucurie, sa ma contopesc deplin cu alte suflete fara alt scop decat de a SIMTI adanc caldura inimii, sa fim complet prezente, sa ne bata inimile la unison, sa ne dam putere si lumina pentru viata fiind simplu, noi. Eu ma aduc pe mine, fara perdele si ascunzisuri, tu te aduci pe tine, fara de ganduri, fara a ne incarca cu poveri inutile, dar si fara a ascunde parti din noi. Ne reflectam luminile sufletelor, ne ascultam bataile inimilor, ne admiram, ne punem la unison, cream si invatam astfel sa lasam viata sa curga liber prin noi.

Astfel, suntem mai pregatite pentru viata. Astfel, suntem mai libere si mai curajoase in felul in care ne exprimam. Astfel, stropul de nebunie necesar unei vieti cu miez nu se stinge, incordat in corsetul seriozitatii, grabei coplesitoare si rutinei. Astfel, copilul din noi continua sa existe, continua sa se joace si sa se vindece, continua traiasca, fericit, aducand darul sau pretios si plin de naturalete vietii noastre de zi cu zi.

Astfel tandretea, bucuria, spontaneitatea sunt la ele acasa. Si soarele straluceste nu doar pe cer, ci si in inimile noastre. Astfel daruim, aproape fara sa stim, daruim tot ceea ce conteaza.

Si uite asa, la fel ca pentru multe alte femei ce stiu sa invete chiar si de la pisici, 🙂 minunea aceasta mica si jucausa a fost un invatator care fara sa vorbeasca, m-a deschis ♥

 

Marea imi aminteste de mine…

Apa rece, cu scoici fine sarutandu-mi obrazul fierbinte…

Respiratia mea patrunsa de izul sarat al aerului umed…

Pacea frematatoare a marii imi intra in suflet, trezindu-ma.

Sunt o femeie imbracata in valuri albastre.

Sunt o scoica, deschisa in adanc.

Imi amintesc, in contact cu Ea, cine sunt… ce iubeste sufletul meu: libertatea, intensitatea, imbratisarea datatoare de puteri miraculoase a naturii, contopirea cu Tot.

Imi amintesc si dau marii un strop de lacrimi sarate…pentru toti anii in care am uitat, m-am inchis, nu am mai fost atenta la feminitatea libera din mine, din Ea.

Ma intorc in sarutul soarelui, in ropotul valurilor care sar, chemandu-ma la joc, simt aerul peste pielea care invie, inflorata de stropi, imi desfac parul si ma arunc cu ochii deschisi, ca sa vad, ca sa simt, sa ma trezesc toata, pentru totdeauna sa imi amintesc .

Este timpul sa iesim din orase de otel si beton, este timpul sa ne scoatem sufletul de dupa ziduri!

Marea ma primeste cu toata Libertatea ei ❤

 

 

Alina Dospinescu