Reguli simple pentru viata

 In primul rand,
O să primeşti un corp ;



S-ar putea să-ţi placă, s-ar putea sa nu,

 
Dar e al tău şi va trebui să-l păstrezi până la sfârşit.

Pretuieste-l si ingrijeste-l si bucura-te de tot ceea ce are de oferit.

 
Vei învăţa multe lucruri.

 
Eşti înscrisa cu normă întreagă,
la o şcoală informală numită “VIATA”.
Aici nu sunt greşeli, doar lecţii.
Creşterea e un proces definit de incercări, erori, reusite şi experimente.



Experimentele eşuate fac şi ele parte din acest proces,
la fel ca şi cele care în cele din urma dau rezultate.




ATENTIE! Lecţiile se repetă până le vei învăţa!
O lecţie îţi va fi prezentată în diverse feluri,

pana cand o vei intelege.
Când ai învăţat-o, poţi trece la lecţia următoare.

Lecţiile nu se termină niciodată.
Nu există nicio parte a vieţii care să nu conţină lecţiile sale.



Atâta timp cât eşti vie, vor mai fi lecţii de învăţat.
Ceilalţi oameni sunt o oglindă a ta.

Nu poţi aprecia sau dezaproba ceva la o persoană,
decât dacă e ceva ce îţi place sau urăşti la tine însaţi.

Ce vei reuşi să faci cu viaţa ta depinde doar de tine

Ai primit la nastere toate uneltele şi resursele de care ai nevoie.

 
Tu hotărăşti ce vei face cu ele. Alegerea îţi aparţine.

 


Viaţa e o călătorie a Cunoaşterii de sine.

 

autoare: Cherie Carter Scott

*******************************************

Anima
http://embed.trilulilu.ro/audio/sumicombi/0d2db7d3b06752.swf
Asculta mai multe audio Muzica

De ce tipam unii la altii


 “Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
 -De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
 -Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.
 -Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul
 -Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.
 Maestrul intreba din nou:
 -Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
 Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
 -Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari. 

 Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura.


Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
 In final,inteleptul concluziona, zicand:

 

  

 

 -Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.” –  Mahatma Ghandi

Sa va fie zilele pline de iubire si pace.

Alina Dospinescu

Uite cine vorbeste :)

Se spune ca doi copilasi gemeni aflati in burta mamei vorbeau unul cu celalalt.

– Tu crezi in viata de dupa nastere?
– Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
– Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
– Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
– Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
– Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
– Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
– Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi. 
– Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
– Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
– Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
– Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!
 (autor necunoscut)

                                                    *
Chiar n-o fi nimic dupa “moarte”?
Cine e “MAMA” in care traim clipa de clipa,fara sa ne inchipuim ca poate exista si o altfel de viata?
******************************************

Anima

Creeaza fericire !



PRINCIPIUL NARCISEI GALBENE

Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:
” -Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!”

Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat.


Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:

” -Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil, sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!”

Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:

” -Noi conducem pe vremea asta, mama.”
” -Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos.”

Am crezut ca am fost destul de convingatoare.

” -Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina”, a spus fiica mea.
” -Cat de departe trebuie sa mergem?”
” -Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.”

Dupa cateva minute, am intrebat-o:

” -Unde mergem ? Asta nu e drumul spre service.”
” -Mergem spre narcisele galbene.” Carolin a zambit.
” -Carolyn”, am spus eu cu asprime in glas,” te rog sa intorci!”
” -Linisteste- te, mama. Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.. “

Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire.

Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul.

Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice.. Erau 5 acri de flori.

 
  
 

“-Dar cine a facut asta?”, am intrebat-o pe Carolyn.

” -O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.”

Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul.

Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”

Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare, multa inima si putina creativitate.”
Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958”.

Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata.

M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat.

Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas – adesea facand doar un pas mic, de copil – si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp.

Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.

” -Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel”, am recunoscut eu. “Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!”

Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:

” -Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut!”
******
 

* Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”.
* Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit, decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa aceepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum.
Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…
Nu exista un moment mai bun ca cel de acum, pentru ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine! 

 -autor necunoscut

*****************************************
VIATA ESTE FERICIRE PENTRU CEA CARE CREEAZA  FRUMUSETE SI FERICIRE ! 

Anima

 

ATENTIE LA IUBIRE! -sa n-o lasam sa se transforme-n amintire

Fisuri in paradis

“Asa cum m-a rugat prietena mea Anima ( ca un adevarat psiholog ce se afla) am dezvaluit intr-un mod poetic ce s-a petrecut in culisele “marii iubirii” din care a ramas “un nemuritor curcubeu, suspendat”si de ce nu se mai continua si azi povestea cu “au trait fericiti pana la adanci….”

Sper sa fie spre folosul tuturor indragostitilor.”- Simina
“Amintirea unui curcubeu”

Un tanar si frumos barbat
cu nume de imparat
s-a indragostit demult, in tinerete,
de o femeie- aleasa frumusete.

Asa incepe povestea lor de dragoste
candva, iarna, in februarie;
ei se indragostesc asa de tare
de parca primavara le-ar fi patruns in vene
si i-ar fi infuzat cu viata de flori si cantec de pasari;

Barbatul renuntand la vechile lui obiceiuri,
langa femeie,
creste ca Fat- frumos din alta poveste;
incepe o noua viata, intre bratele ei iubitoare
si armonios infloreste, zambind;
uitase cum e sa se simta iubit, apreciat,
ca un adevarat zeu adorat!

Femeia asezata de el pe un piedestal
se simte zeita iubita, protejata, admirata;
se lasa topita in mainile lui de barbat-
maini care stiu sa-i atinga pline de extaz trupul,
maini care stiu sa-i deschida usa la masina,
care au invatat sa-i deschida toate usile,
maini care o ajuta sa coboare si sa urce,
maini care o cerceteaza tandru, pe indelete.

Renunta si ea, ascultandu-l pe barbat,
la multe din micile ei nebunii de tanara femeie
si imbatati cu aroma de mare iubire
pornesc in viata umar langa umar,
zambet langa zambet, inima in inima,
sarutandu-se navalnic printre randurile poeziei lor.

[…] timpul a trecut, incet incet si…
Intr-o zi, femeia a realizat
ca bratara primita in dar de la barbat
ii strangea cam tare piciorul
si ca nu-i mai era asa inalt zborul.
Mirata de asa stransoare, legatoare,
a deschis ochii mai larg, intrebatoare
si a vazut ca se afla, cu mare mirare
intr-o colivie poleita cu iubire stralucitoare.

Barbatul, crezandu-se deja puternic imparat
a lasat praful peste iubire sa se aseze, nederanjat
si s-a trezit nedumerit intr-o zi
ca femeia nu-i mai spunea poezii,
ca rasul ei ce-l fascina odata
acum nu mai umplea casa toata.

In alta zi, femeia cu ochii intredeschisi a realizat
ca promisiunile facute cu aplomb de barbat
se acoperisera pe nevazute de rugina uitarii
si ca el se ascundea tacut dupa valul negarii.
Mirata de asa sforaitoare, stranie minciuna
ea s-a trezit confuza, a gandit ca-i nebuna,
indelung s-a framantat, s-a zbuciumat,
a plans, a tipat, in liniste lui Dumnezeu s-a rugat.

In loc sa inceapa sa cerceteze intreaga problema
si sa gaseasca solutii de rezolvat asa dilema
barbatul s-a refugiat in munca, fiind mai mult plecat
si uite asa, fiecare din ei, de celalalt s-a izolat.
Aroma de mare iubire, prin necomunicare s-a evaporat treptat
si cei doi- femeia si barbatul- si-au continuat vietile separat.

Uitand sa-si hraneasca, clipa de clipa, iubirea
indragostitii au gasit unindu-i, doar amintirea.

[…]
zambetul iubirii lor a ramas in aer suspendat,
intre cer si pamant
si-n nepieritor curcubeu s-a transformat!
Acest actual curcubeu de iubire este de admirat,
caci valurile vietii si greselile tineretii nu l-au fisurat! 
****************************************
Am reunit doua minunate poezii ale Siminei (si sper sa nu o supere “combinatia de poezie” neautorizata:), pentru ca am vazut de multe ori iubiri extraordinare transformandu-se in curcubee frumoase de amintiri si nerezistand in fata “intemperiilor”, din cauza ca de multe ori in iubire avem tendinta sa ne concentram doar pe a culege roadele dulci si a “consuma” cu pofta din preaplinul iubirii tot ceea ce se poate, uitand insa sa construim si sa hranim iubirea prin fapte frumoase, prin atentie constanta, prin cresterea launtrica a fiecaruia reunita apoi intr-o crestere comuna..Exista mici ‘fisuri” de neatentie prin care fericirea inceputului se scurge..uneori e un lant, care strange in loc sa impodobeasca..uneori sunt gelozii, frici sau proiectii..alteori e o uitare de sine prea mare..uneori e rugina si praful adunat din lipsa curateniei generale..
Dupa minunatul Inceput,povestea de iubire are nevoie de ingrijire, asemeni unei flori sau unui copac, ce are nevoie nu doar sa fie admirat si sa ne bucuram si sa culegem doar fructele sale (pe care ni le ofera cu bucurie), ci si sa il udam la radacina, sa ii “retezam uscaciunile”, sa il ingrijim.
Va invit sa cititi originalul pe blogul plin de frumusete si inspiratie Poezia Iubirii, unde va asteapta si multe poezii “imbatatoare” de dragoste, ce va vor umple sufletul cu aroma feminitatii si iubirii.

Va doresc sa construiti iubirea cu bucurie si … ATENTIE LA IUBIRE !…Este calea spre Fericire..:)
********************************************
cu drag,
Anima
 
  
 


UN DAR PENTRU SUFLET – Dan Puric, "Despre omul frumos"

Motto: Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o.Mark Twain

            Omul cind iarta,imita pe Dumnezeu.- Chilea Sebastian

 
 “Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cumtrebuie sa ajung”. Batranul tacu, il privi adanc, apoi ii spuse: “Acum hai sa mananci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit. Maine in zori o sa plecam impreuna catre Rai”.

Noaptea trecu repede… De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptand ziua. Batranul stia. Iar catre zori, pustia primea in pantecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra si o cladire mare, cu o cruce in varf. “Ce este aceasta?”, intreba copilul. Aceasta este o manastire, spuse batranul. De-aici incepe poteca catre Rai.” Si-apoi, batranul manastirii il primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile de acolo.. Si ce-am sa fac aici?”, intreba copilul. “Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai incolo om vedea”. Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sarg pe toate.

Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, cand batranul manastirii il intreba pe neasteptate: Cum merge, cum iti e?” “Mi-e foarte bine”, raspunse pustiul. “Am de toate.” Si-apoi tacu, inchizandu-se in sine. Batrinul ii simti linistea si il iscodi in continuare. “Parca ai ascunde ceva in suflet, asa ai tacut.. Spune-mi cinstit, totul, pana la capat. Iti lipseste ceva?” “Mie…, nimic, se hotari intr-un tarziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, in cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, intins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mancare. De ce nu vine si el la masa?”, ridica pustiul ochii din pamant, privindu-l pentru prima data patrunzator pe batran. Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca. “Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru
ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care statea in apropiere si care auzise discutia. Ingerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu. “Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat in inima copilului.

Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire.

Mai tarziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, fura ceva de mancare si, fara sa fie observat de nimeni, intra in biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atarnat de cruce.. “Hai, vino sa mananci!”, ii zice pustiul, uitandu-se ingrijorat in stanga si in dreapta. Hai, ca nu stie nimeni!” Si Fratele coboara. Un zambet avea pe buze si, mangaindu-l pe pusti pe frunte, acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu de o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru.

Apoi, ca si cand s-ar fi cunoscut demult, au inceput sa rada si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata in viata lui. Era atat de fericit ca-si gasise un prieten!

Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului: prietenia.

Azi asa, maine asa, insa fratii ceilalti din manastire au inceput sa se intrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?” Apoi, curiosi, au inceput sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata; si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile. Atunci au incercat sa se uite pe gaura cheii si, in clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, infricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptand pana noaptea tarziu, cand copilul a iesit. “Ce-ai facut inauntru?”, se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui. “N-am facut nimic”, raspunse pustiul tremurand. “Minti! Spune ce-ai facut?”, l-au intrebat din nou calugarii furiosi. “Am furat mancare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce”, raspunse copilul inspaimantat. “Care Frate?”, au intrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii. “Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mancare”, raspunse pustiul. “Si ce-a facut Fratele?”, au intrebat tulburati calugarii. “A coborat si-a mancat”, raspunse dintr-o suflare pustiul.

Si, in clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut in genunchi. Mare fu apoi spaima pe batranul manastirii, afland toate acestea. Egumenul incepu si el, la randul lui, sa tremure si, cu lacrimi in ochi, ii spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare ca il rog sa ma primeasca si pe mine la masa…” “Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mancare de la bucatarie?” “Da, poti sa iei cat vrei”, raspunse tremurand egumenul.

Si seara din nou cobori peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cu mancarea luata de la bucatarie, se indrepta vesel spre biserica. “Hai sa mananci!”, ii striga el, mai vesel ca oricand. Si, din nou, Fratele cel Mare cobori de pe cruce, il mangaie si biserica se umplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi cate glume si cata veselie in jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de ras, pustiul si-a adus aminte de rugamintea egumenului. “Frate, ii spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-l primesti la masa”.

Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se intrista. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masa?, ii spuse, intr-un tarziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai putine decit pacatele lui… Nu poate sa vina”. “Nu poate sa vina?”, ramase uimit copilul. “Nu!”, fu raspunsul scurt al Fratelui.

Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au inceput sa rada si sa glumeasca. Intr-un tarziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta il astepta tremurand. “Ce-a zis Fratele?”, intreba acesta, gatuit de emotie. “A zis ca nu te poate primi!”, raspunse copilul. “De ce?”, intreba inspaimantat egumenul. “Mi-a spus ca ai mai multe pacate decat toate firimiturile de paine cazute pe masa”.
Si atunci el, egumenul, se prabusi in genunchi, intr-un hohot de plans. “Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte” Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta il privi surprins si-i spuse: “Bine, am sa-l rog din nou si maine !”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvarcoliri si gemete de pocainta.. Copilul insa dormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire.. Dar toti se faceau ca lucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea. “Pot sa iau mancare?”, intreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie. “Poti”, ii spuse monahul, si-i umplu cu mana tremuranda vasul. Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mancare, copilul intra din nou in biserica. “Hai sa mancam!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, raspunse acesta, indreptandu- se spre el.
Si cate jocuri, cate glume au urmat! Apoi, in mijlocul veseliei, copilul isi aduse brusc aminte: “Te roaga egumenul sa-l ierti… si sa-l primesti si pe el la masa!…”

Tristetea se aseza intre ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de paine de pe masa: erau parca mai multe… “Am inteles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, raspunse Fratele cel Mare.
Si atunci, pacatul cel bun cobori din nou in inima copilului si acesta indrazni. “Dar Tu nu te gandesti ca acum mananci din mila lui?”, ii spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta ii vazu din nou inima lui buna. “Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile am sa-l primesc la masa…”

Ce bucurie pe egumenul manastirii, cand, tarziu in noapte, copilul ii spusese! Si cele opt zile trecura. Pentru el, pentru batran, in post si rugaciune si, mai ales, in multa pocainta. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau. “De ce?”, intreba nedumerit copilul. “Batranul a plecat la Domnul”, i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru inmormantare. Si atunci copilul vazu!

Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi in ochi, egumenul, chiar el. Mancasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mantuitorul il iertase.
“Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah in parte. “Nu se poate! strigau acestia.

Cum arata?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Fragment din textul “Basmul din Carpati”, publicat in cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”.
**********************************************

Anima

iertare

  
 

ANIMUS

 

 

Marea iubire

 

ASTĂZI EL MI-A SPUS CĂ NU MĂ IUBEŞTE.
Nu mai e nimic de spus, totul e clar, nu mai e nimic de sperat. Totul s-a sfîrşit.
Şi eu odată cu totul. Nu mai am pentru ce să trăiesc, nu mai am pentru ce să respir, nu mai am cum să mă mai bucur vreodată. Nu există viitor, trecutul e mort, iar eu plîng, plîng. Plîng şi zidurile casei în care locuiesc. Chiar şi norii plîng odată cu mine. Plînge întreaga mea lume, care sigur va muri curînd. Nu are cum să mai trăiască.
De aici, din cea mai adîncă şi crîncenă suferinţă, ridic ochii către cer:
– Doamne, iată-mă că plîng pentru că nu sînt iubită de acest bărbat. Oare cum să fac să nu mai sufăr? Oare de ce mi-ai dat puterea aceasta de a iubi, dacă nu mi-ai dat şi omul potrivit care să o primească? Cui să dăruiesc această imensă iubire?
M-am trîntit pe pat, plîngînd şi aşteptînd să mor.
– Dăruieşte-mi-o mie.
Abia acum am înţeles expresia „a înlemni de surpriză”. Aceste cuvinte s-au auzit în cameră, în camera mea. A mea. Da, a mea.
Dar nu aveau cum să se audă aceste cuvinte!
Aşa, cu batista la nas, m-am întors spre sursa acelor năucitoare vorbe. Ochii mei plînşi privesc mari fiinţa din faţa mea. Reuşesc să îngaim:
– Ci…cine eşti tu?
Îl privesc pe necunoscut şi pentru că nu se grăbeşte să răspundă, mă uit la el şi mă trezesc că sînt fascinată de ceea ce văd. Dacă ar exista pe pămînt un bărbat pe care să-l consider perfect pe gusturile mele ca frumuseţe, atunci acesta din faţa mea este. Mă reculeg din lumile în care am ajuns privindu-l si reuşesc să-i aud răspunsul uluitor:
– Sint Cel-ce-te-iubeşte.
– Te rog să-mi spui cine eşti că ţip.
(„Sper să-l conving cu asta.”)
– Bine, atunci sînt Cel-pe-care-îl-iubeşti.
Mecanismul meu de apărare împotriva adevărului evident dar de neînţeles a făcut să ţîşnească prompt răspunsul:
– Nu te cunosc măcar. Acum te văd pentru prima dată. Cum poţi spune că eu te iubesc pe tine. Iubesc pe altcineva, dacă vrei să ştii.
– Mă vezi pentru prima dată, dar mă iubeşti. Te-ai îndrăgostit de mine nebuneşte de la prima vedere. Şi simţi deodată pentru mine o iubire aşa cum nu ai mai simţit faţă de nimeni.
Dau să protestez, nu-mi place că s-a putut observa aşa ceva. Şi nu-mi place că mi-o spune aşa direct. Nimeni nu mi-a mai spus aşa exact şi aşa direct ceea ce simt.
– Şi, dacă eşti sinceră cu tine, continuă el zîmbind misterios, ar trebui să recunoşti că tocmai ţi-a trecut chiar acum prin cap gîndul că este uimitor să simţi aşa ceva pentru un necunoscut, cînd doar cu nici cinci minute înainte simţeai „Cum plînge întreaga ta lume” din cauză că acel bărbat nu te iubeşte. Şi te întrebi cum de e posibil să mă găseşti aşa frumos, cînd nici nu ţi s-au uscat lacrimile pentru el.
Asta e prea mult. Fără să ştiu ce aş putea să-i fac, mă reped înspre el.
Rîde şi se fereşte elegant din partea prea puţin elegantei mele iniţiative.
Brusc, mi se opreşte mintea în loc: „Oare cum a putut imagina natura nişte buze care să zîmbească într-un mod atît de irezistibil?”
El mă întreabă nevinovat:
-De ce te-ai oprit? Îţi plac buzele mele?
Probabil că privirea mea nu prevestea nimic bun, pentru că, preventiv, înainte să fac vreun alt gest lipsit de eleganţă, m-a prins uşor în chiar plinul meu avînt interior nebunesc şi m-a luat în braţe.
„Ooo! Ce fel de a îmbrăţişa are acest bărbat! Ce bine îmi este! Ce pace supremă m-a cuprins! Ce libertate simt, aşa, înlănţuită de braţele lui! Parcă zburăm printre stele! Nu-mi mai trebuie nimic altceva, nimic, nimic. Nu-mi mai doresc nimic altceva decît să rămîn în braţele lui pentru totdeauna.”
Stăm aşa, nemişcaţi, minute întregi, cred, sau poate ore, nu ştiu, nu-mi dau seama. Ştiu doar că la un moment dat au început să strige nişte gînduri în capul meu:
„Cred că ceva este în neregulă în toată această poveste. Nu avea de unde să ştie că m-am oprit din cauză că m-au fascinat buzele lui. Nu avea cum, doar dacă îmi citea gîndurile. Iar eu mă comport atît de ciudat! E totuşi un necunoscut! Iar eu stau în braţele lui foarte încîntată. Puţin spus „încîntată”. Pierdută în extaz sînt. Cred că din cauza durerii sufleteşti de azi mi-am pierdut minţile. Se pare că a fost prea puternică lovitura primită. Aşa se explică faptul că am ajuns în braţele primului bărbat pe care l-am văzut.”
Îi dau încet mîinile la o parte, sesizînd totuşi cît de plăcută e atingerea aceea, şi mă depărtez. Mă aşez încet în fotoliu, cu picioarele sub mine şi-l întreb, pe un ton cît mai glacial:
– Cine eşti? Care e numele tău? Cum de îmi poţi cunoaşte gîndurile? Aş vrea să îmi răspunzi la toate aceste întrebări sau să pleci imediat.
-Nu cred că vrei să plec. Chiar tu m-ai chemat. La mine te rugai cînd am venit.
Mintea mea deapănă clipele înapoi alert, dar cu precizie maximă. „La Dumnezeu mă rugam. Pe El îl întrebam cui să dau această iubire imensă pe care mi-a dăruit-o. Şi atunci acest bărbat apărut din senin în casă a spus: „- Dăruieşte-mi-o mie”. Şi adică acest om vrea să spună că el e Dumnezeu??? Cum să fie Dumnezeu aşa??? ”
„Dumnezeu” zîmbi:
-Da, e greu de crezut pentru tine că aş putea apărea aşa în faţa cuiva. Dar nu-i aşa că acesta e idealul tău de bărbat? Nu-i aşa că „ţi-am ghicit” bine gîndurile şi dorinţele?
Mă privi bucuros:
– După săgeţile pe care mi le arunci din priviri, aşa e, zise el jubilînd.
„Dumnezeu jubilînd. Dumnezeu în faţa mea, luînd acest aspect… încîntător, trebuie să recunosc. Şi eu aici, în fotoliu, interogîndu-l.”
Mă foiesc în fotoliu, îmi schimb poziţia picioarelor, dar în tot acest timp nu-l slăbesc din ochi. El e foarte liniştit şi senin şi mă priveşte amuzat.
Mintea mea continuă să macine: „Dar dacă El e chiar Dumnezeu? Doar ştiu că El poate lua orice formă vrea. El ne ştie toate dorinţele, toate idealurile, toate gîndurile. De ce să neg din start că El îmi poate apărea sub forma aceasta?”
Necunoscutul mă aştepta cu răbdare să îmi ordonez gîndurile, se vedea clar. Deodată m-am simţit foarte stînjenită, amintindu-mi că l-am privit ca pe un bărbat frumos şi că am simţit o dorinţă intensă fată de el.
– Nu ai de ce să te simţi stînjenită pentru asta, mă asigură el. Şi Dumnezeu face dragoste.
??!?? „Chiar că îmi ştie toate gîndurile, of.”
– Cu Cine, dacă doar numai Tu exişti? Dumnezeu este singur. Nu are cu cine face dragoste. Vezi, te contrazici aici. Nu eşti Dumnezeu.
– Eu sînt în toate fiinţele. Dacă două fiinţe fac dragoste, atunci şi Dumnezeu face dragoste.
În faţa logicii mă înclin cu respect mereu:
-Dacă eşti Dumnezeu, te rog să mă ierţi că m-am îndoit de Tine, cînd am spus că Te contrazici.
-Mai degraba te îndoieşti cînd spui „Dacă eşti Dumnezeu”, nu crezi? Dar eu zic să nu te mai gîndeşti la lucruri aşa de serioase. Haide mai bine să mîncăm ceva. Ai nevoie, după emoţiile extreme prin care ai trecut azi. Uite, ţi-am pregătit o surpriză culinară. Ceea ce-ţi place ţie cel mai mult.
M-a luat de mînă şi m-a condus spre o masă ca în poveşti, care a apărut ca din senin în cameră.
– Şi nu te mai mira şi pentru atîta lucru, doar ştii că „dacă sînt Dumnezeu” pot face orice. Şi nu te mai gîndi ca la o vină la faptul că te simţi atît de atrasă de mine ca femeie. Dacă te deranjează aşa mult acest aspect al meu de bărbat frumos, pot sa îmi iau altul, spre exemplu…
– Nu-ţi schimba aspectul, nu, Doamne, te rog, te rog, rămîi aşa cum eşti acum…
– Bine, acum mă simt mai bine în pielea mea, glumi el, rîzînd de promptitudinea cu care i-am răspuns.
Mîncarea era excelentă, mîncam cu… Dumnezeu, iar El luase cel mai minunat aspect din cîte pot exista pentru mine. Şi totul era atît de firesc.
– Da, îmi completează El gîndurile cu voce tare, lucrurile sînt mult mai simple şi mai fireşti decît vreţi voi să le faceţi. Mereu vă complicaţi. Mereu mă puneţi cu literă mare în gîndurile voastre. El în sus, El în jos. De asta vă este atît de greu să mă vedeţi, să mă întîlniţi. Eu sînt cel mai banal lucru, pentru că sînt peste tot. Dacă însă voi mă faceţi preţios, pot deveni şi preţios, ba chiar şi foarte rar.
– Nu, te rog, nu deveni rar, glumesc şi eu. Dar cum să te numesc? Mi-e greu să-ţi spun „Doamne” şi să te văd aici, „în carne şi oase”.
– Ţi-ar fi mai uşor dacă mi-ai spune „Iubirea mea”? Sau simplu, „Iubire”? Ai uitat, dar vieţi întregi m-ai numit aşa. Mă chemai mereu, mereu, numai că nu credeai că pot să vin. Nu ai îndrăznit să speri. Şi ţi-am respectat credinţa aceasta. Nu am venit. Dar acum ai avut noroc de această mare durere sufletească şi ai vorbit cu mine ca şi cînd eram chiar acolo, în faţa ta. Şi am fructificat această breşă în neîncrederere şi am apărut, chiar cu riscul de a fi luat de guler, după cum s-a văzut.
– Păi ai fi meritat să fii luat de guler dacă te-am chemat atîtea vieţi şi în loc să-mi respecţi iubirea şi să vii, mi-ai respectat neîncrederea şi nu ai venit.
– Crezi tu asta? Nu ştii tu că mă chemai şi eu veneam de fiecare dată. Iar cînd să apar în faţa ta, iar veneai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag.
– Gata, Iubire, gata, s-a defectat cumva Dumnezeu?
– Nu-i aşa că te-ai plictisit şi nu mai poţi suporta abia după ce am spus de trei ori? Gîndeşte-te că tu ai făcut aşa cu mine de mii de ori şi eu nu m-am plictisit. Mereu am aşteptat momentul potrivit. Şi iată că nu a fost în zadar. Şi să ştii că nu îţi spun aceste lucruri ca să te fac să mă iubeşti.
M-am uitat la el să văd dacă vorbeşte serios.
L-am îmbrăţişat, topită de fericire. Simţeam că îmbrăţişez toate lumile. Simţeam că trăiesc prin milioane de inimi. Simţeam că îl sărut pe Dumne… Nu, simţeam cum mă topesc în Marea Iubire. Nu ne vom mai pierde niciodată. Marea Iubire. Marea Iubire. Marea Iubire.
– Ce e, draga mea? Iar ai gînduri complicate?

Autor: Luminiţa Manole