Diploma de Participare

Nu ma voi opri niciodata
ca sa traiesc cu picioarele pe pamant,
cand ne-a fost oferit
tot Spatiul spre explorare!

Nu ma voi opri din visare
si din mirosit trandafirii
si daca e nevoie, o sa presar toate cararile lumii
cu petale roz
parfumate
si fine
care sa iti gadile picioarele
pana cand te vei opri
sa respiri
viata
si aerul care te inconjoara.

Tu alergi. Si eu ma opresc
sa miros trandafirii.
Tu gafai si eu respir.
Tu ma certi, eu ascult
bataia inimii tale,
din spatele oricaror cuvinte.
Eu ma invart, in pasi de dans
si tu ma zgaltai:
“Uite cat e ceasul! Revino cu picioarele pe pamant!”.

Ei bine, NU!
picioarele mele nu au greutate
si adevarul e ca eu, tavalita in iarba inalta,
sunt mult mai pe pamant decat tine
in biroul tau.
Si n-am sa ma inchid intre patru pereti.
Si nu voi renunta la visuri niciodata
si o sa ma inalt
atat de sus
cat ma duce aspiratia mea!

Nu am nevoie de nicio functie de conducere
ca sa organizez lumea
in forma de inima
imi ajunge
o Diploma de Participare
la atelierul de lucru al vietii,
acolo unde se fauresc
cele mai inalte culmi
ale valurilor si
creierii muntilor
si inimile sunt facute sa bata perfect,
indiferent de gradul social sau de salariu
asa, ca un premiu
pur si simplu pentru faptul ca EXISTAM.

Si nici asta nu e chiar meritul nostru.:)

Vreau sa traiesc acolo
unde se fac inimile
in incrangatura de fire care le uneste,
acolo unde ele se ating si se indragostesc si doare
si iar se-ndragostesc si e divin si
Sunt aici ca sa SIMT
ceea ce tu nu vrei sa simti
sa tremur sub cerul liber
mai degraba decat sa inghet in stereotipuri mentale
Si n-am pentru protectie nimic
decat o pereche de aripi sufletesti
cu care ma arunc
de pe cele mai inalte culmi
in cele mai amenintatoare abisuri
si inapoi
si uneori ratez
si ma izbezc cu putere de blocurile de gheata
din care se construiesc zgarie norii
si fabricile de bani
si privirile glaciale
din care ti-ai facut fortareata
ca sa nu iti ia nimeni
scaunul cel sus-pus de sub fund.

Dar stii,
uneori, doar uneori
insa din ce in ce mai des,
reusesc sa trec mai sus decat cele zece etaje,
decat cele 100 de etaje
ale ierarhiilor si conditionarilor si normelor sociale
si tasnesc
dincolo
de nori
in maretul spatiu al Inimii,
albastru ca Cerul
Si pe cand tu cauti cheia succesului
eu gasesc in buzunarul de la piept
cheia de bolta a omeniei
si a fericirii de a fi
in viata
si un DOR IMENS
de MAI MULT,
de inalt,
de absolut.

Deci nu,
nu ma vei opri niciodata
sa ating cu picioarele cerul
si daca vrei, te invit
sa traiesti
mai mult
decat a fi cu picioarele pe pamant:
E de ajuns A FI,
macar din cand in cand.

E uimitor,
eliberator
si e suflicient sa lucram doar
cu coeficientul de inteligenta
al inimii
pentru o adevarata aventura a constiintei
in furtuna sentimentelor si a ideilor fara limita,
afland bogatia
interioara
in comoara
sufletului care se transforma
aici, in aerul tare
al aspiratiilor cele mai inalte!

Si stii?
Nu trebuie sa-ti fie teama
in timp ce erai ocupat,
intre cei patru pereti,
si mai ales
ocupat sa ma judeci,
am invatat,
am invatat sa fabric
Aripi.

Si sa le-mpart!

Si iata,
am o mie de perechi
de aripi albe
cu care sa exersam,
oricand vrei,
din nou si din nou,

                                                       ZBORUL   IMPREUNA.

atat de inalt, de vast, de adanc incat
in ultimele momente
ale vietii sa poti zambi si spune:
                                                         MA SIMT COMPLET.

More beautiful – Esti mai frumoasa decat crezi!

 

Un experiment extraordinar, uimitor, iluminator si inspirator:

Un artist care a lucrat ani de zile pentru politie, desenand chipul suspectilor dupa descrierea martorilor oculari, realizeaza un experiment ce cu siguranta ne da de gandit noua, femeilor. 
Initial, el cere persoanelor care intra in camera in care el deseneaza, fara a le vedea, sa se descrie, astfel incat sa le poata desena dupa detaliile oferite. 
Apoi, persoanele desenate se intalnesc doua cate doua si li se ofera ocazia sa se cunoasca un pic, sa converseze. Si imediat dupa aceea, fiecare va intra pe rand in camera si va descrie celui care deseneaza, persoana pe care tocmai au cunoscut-o. Din nou, el deseneaza doar conform detaliilor oferite.

Ceea ce m-a uimit, este ca in TOATE cazurile, primul desen, realizat in conformitate cu modul in care oamenii se descriau pe ei insisi, chipul redat este mai mult sau mai putin DEFORMAT, iar oamenii apar mai tristi, mai grasi, mai batrani, mai stressati, mai putin atragatori decat sunt in realitate. 

In al doilea desen, in care ei sunt descrisi de catre o alta persoana, sunt mult mai luminosi, mai frumosi si portretul este mult mai fidel, adica SEAMANA MULT MAI MULT CU REALITATEA.

Nu este uimitor? Si cutremurator!

ESTI MAI FRUMOASA DECAT CREZI, FEMEIE MINUNATA!!!

**********
Anima

Ce este important pentru tine?

“Un băștinaș american și prietenul lui treceau, în centrul orasului New York, pe lângă Times Square în Manhattan. Era în timpul prânzului și străzile erau pline de oameni. Mașinile claxonau, frânele taxiurilor scârțâiau pe la colțuri, sirenele zornăiau, sunetele orașului erau asurzitoare.

Deodată, băștinașul spune: “Aud un greiere!”

Prietenul său răspunde: “Cum poți să auzi un greiere în gălăgia asta?!”

“Sunt sigur!” a spus el, “am auzit un greiere!”

“E o nebunie,” i-a răspuns prietenul.

Însă el ascultă cu atenție un moment, apoi se îndreptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creșteau niste plante. S-a uitat în ele și pe sub crengile lor a descoperit un mic greiere.

Amicul său a fost pur și simplu uimit. “E incredibil! Cred că ai urechi supraomenești!”

“Nu”, a spus băștinașul. “Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculți.”

“Dar nu se poate!” a spus prietenul. “N-aș putea auzi un greier, în așa o gălăgie.”

“Da, într-adevăr,” a venit replica. ” Depinde ce este cu adevărat important pentru tine. Hai să-ți arăt!”

A băgat mâna în buzunar și a scos câteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar. Atunci, în ciuda zgomotului șoselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de metri distanță, fiecare cap întorcându-se să vadă dacă banii căzuți nu erau ai lor.

“Ai înțeles ce vreau să spun?” a întrebat băștinașul american.
“Totul depinde de ce este important pentru tine.”

Această mică povestire primită prin internet m-a impresionat, de aceea v-o trimit și vouă. 

În orele și clipele vieții tale, tu ce vrei să auzi, să vezi, să observi?

Vezi mizeria sau frumusețea? Vezi răul sau binele? Vezi haina /mașina/ casa sau Inima omului?

Ce alegi să trăiești?…
Citeste restul articolului aici 

…Si  inca o poveste ce mi-a placut mult…

Din povestirile lui HENRI GOUGAUD

Painea si hotul

Era odata un hot care suferea din cauza unui grav defect, cel putin pentru cei asemeni lui. Era mereu atras de ceva, dincolo de prada cea mai apropiata. Cauta altceva. Ce? Nu stia nici el sa spuna. Un miracol, o comoara curata, o adevarata lumina plina de pace. Suferea din cauza asta. Nu stia de unde ii venea acea melancolie si traia cu ea asa cum se traieste cu acele iubiri apasatoare care uneori stanjenesc sufletul.

Intr-o seara, cautand o o prada, el patrunse intr-o casa fara aparare. In mijlocul mesei nu era nimic in afara de o paine rotunda in coaja ei. Si cum a ajuns in dreptul ei, painea l-a intrebat:
– Fratele meu, ce cauti tu de fapt?
– Cine a vorbit? intreba hotul.
– Sunt eu, spuse painea. Nu voiai tu un miracol?
– Speram la unul, dar tu ma uimesti.
– Iti vad limpede sufletul trist. Ai vrea sa descoperi in sfarsit ceva ce nu poate fi distrus, sa stii ce este muzica, sa iubesti asa cum stiu eu iubi.
– Tu iubesti pe cei care te mananca? intreba hotul amar si in bataie de joc.
– Cine nu iubeste nu poate hrani. Vrei puterea mea?
– Sigura ca da, ma intereseaza foarte mult.
– Sa stii ca trebuie sa treci prin drumul care a fost si al meu.
– Povesteste-mi, zise hotul.
– Fie ca urechea inimii sa asculte. Am fost mai intai, intr-o zi de toamna, ingropat in pamantul mortilor. Am putrezit. Am dormit multa vreme. Ceva din mine a germinat. M-am simtit renascand. Atunci mi-a venit o dorinta, un elan, un vis din ceruri.
 […] Intr-o dimineata s-a nascut un fir de iarba. Eram eu, traind, uluit. Aerul albastru, soarele, pasarile, libertatea, ce minune! M-am simtit si mai sus, m-am oferit averselor de ploaie. Am cunoscut acea mandrie a fapturii care crede in eternitate. Au venit primele zile de vara, armata de fier a seceratoarelor, inutilitatea rugaciunilor. Am fost legat, batut, zdrobit, facut praf sub roata, inecat, framantat, aruncat in cuptor si in sfarsit scos din acest infern de jaratic de catre calaul meu. Asa si nu altfel am devenit hranitoare. Am aceasta forta incomparabila de a imi darui forta celor vii. 

 O vrei tu, hotule?
– Nu, pastreaz-o, raspunse omul. Prefer sa raman cu intrebarile mele fara raspuns… Sa iubesti e prea greu. Ziua buna.

Sursa: CaleaFrumusetii 

 

Magicianul si Pasarea maiastra dintr-o fata

  

“Te simt ca pe o pasare care a fost ranita si care abia acum realizeaza ca are aripi de aur”, spuse magicianul mangaind parul fetei.


“Nu neaparat ranita, cat incatusata”,
a raspuns fata.”Incatusata intr-o poveste pe care si-a spus-o, pe care apoi a crezut-o si care nu ii facea bine, caci nu era reala.”
“Inteleg.”
“Dar iubesc realitatea cu tot ce mi-a daruit ea”  adauga soptit fata marea ei taina. “Este in toate ceva atat de duios…
Ca un cantec care mi-a modelat sufletul, chiar de a fost necesar sa si cresteze ca un  cutit uneori. Simt cum sunt framantata de mainile divine, care sunt vii…si… aceasta Viata din toate este sfanta pentru mine.”

“Te inteleg perfect. Nu-i asa ca uneori te uiti in trecutul vietii tale si multumesti lui Dumnezeu ca ai avut rabdare sa isi faca munca Lui ?…”
o intreba zambind in barba alba.

“Ii multumesc ca m-a invatat sa iubesc ca vrea sa isi faca munca prin mine. Mult timp am crezut ca sunt singura, eu si atat, intr-o lume straina. Parca am stat chircita, inchisa in jurul comorilor din fiinta mea, crezand ca astfel le voi proteja.  Acum  imi destind fiecare pana pe rand…privesc cu uimire curcubeul de culori nascut din aceste deschideri….desi inca nu simt ca mi-am dat drumul la zbor…Dar am rabdare; sa ma relaxez;  si sa imi revelez cine sunt.”

Si fata isi destinse aripile, deschizand larg zborul luminos al Pasarii Maiastre. 

*********

Anima


Poţi să-ţi vindeci viaţa from Kamala Queen on Vimeo.

De la Dumnezeu

“Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveste pe tine Mă priveste la fel de mult si pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te pretuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbeste despre suflet) si te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc si să te încerc. Când ispitele si vrăjmasul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să stii că,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să stii că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea si izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine.
Ia aminte, când esti cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înteleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îti aduc bucurie si te izgonesc de la ei,
Aceasta a fost de la Mine.
Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vietii tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situatia ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăt smerenia? Iar acolo, te-am asezat în atmosfera potrivită, în scoala unde te vor învăta ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiesti acum, precum si cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. 
Ai dificultati financiare si abia supravietuiesti? Ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să stii că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine si întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline si inepuizabile si să fii convins că Eu îmi tin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ti spună când esti în necaz: ”Să nu crezi în Domnul si Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Esti despărtit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubesti? Am lăsat să ti se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine si în Mine să afli vesnica mângâiere si odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ti-ai deschis inima?
Aceasta a fost de la Mine. 
Am îngăduit ca această suferintă să te atingă astfel încât să înveti că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfătisează-Mi-le toate Mie si spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipeste-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viata ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simti sfârsit,
Aceasta a fost de la Mine.
Ti-ai facut planuri si ti-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lasi toate în seama Mea, să călăuzesc si să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vietii tale, căci tu esti orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neasteptate au venit peste tine si deznădejdea ti-a cuprins inima, ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine. 
Căci cu această multă oboseală si teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îti e credinta în promisiunile Mele si îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu esti tu cel care si-a încredintat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu esti tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, tintuindu-te de patul tău,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că vreau să Mă cunosti mai adânc, prin boala trupului si să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ti le trimit. Nu încerca să întelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire si cu umilintă pleacă-ti capul înaintea bunătătii Mele . Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinesti asta, ai căzut pe patul de suferintă,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale si Mi-ar fi fost cu neputintă să-ti mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăt cele mai adânci cugetări si învătăturile Mele, ca să-Mi slujesti. Vreau să te învăt să simti cum tu nu esti nimic fară Mine. Câtiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărtit de activitătile vietii, pentru a învăta să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neasteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îti încredintez aceste greutăti si din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iti va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îti va fi învătător si îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilasul Meu, acest
vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosesti din belsug. Adu-ti aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău si critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor si neputintelor tale va fi unsă cu acest untdelemn.
Aceasta a fost de la Mine.
Cunoaste si aminteste-ti pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te inteapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăta, în toate lucrurile tale, să privesti către Mine. Toate ti le-am trimis Eu, pentru desăvârsirea sufletului tău,
Toate acestea au fost de la Mine. “
Sfantul Serafim de Virita – Scrisoare catre un fiu duhovnicesc aflat intr-o inchisoare sovietica 

In orice situatie este doar un singur raspuns: DUMNEZEU!

*********

Anima

 

Femeia desertului – intelepciunea iubirii

― E mult de cînd vin aici la fîntînă să te aştept. De cînd eram copilă visam că deşertul o să-mi facă cel mai frumos cadou din viaţa mea. Acest cadou a sosit în sfîrşit, şi eşti acela tu.
       Tânărul vru să ia mîna fetei. Dar Fatima ţinea ulciorul.       ― Mi-ai vorbit de visele tale, de bătrînul rege şi de comoară. Mi-ai vorbit despre semne. Acum nu mai mi-e frică de nimic, pentru că aceste semne mi te-au adus. Iar eu sînt parte din visul tău, din Legenda personală, cum îi spui tu. De aceea, vreau să-ţi urmezi drumul pentru care ai plecat. Dacă trebuie să aştepţi sfîrşitul războiului, foarte bine. Dar dacă trebuie să mergi înainte, du-te spre legenda ta. Dunele se schimbă după vînt, dar deşertul rămîne acelaşi. Aşa va fi şi cu iubirea noastră. 
       “Maktub”, mai spuse. Dacă eu sînt parte din Legenda ta, înseamnă că te vei întoarce într-o bună zi.

Tânărul plecă trist de la întîlnirea cu Fatima. Îşi aduse aminte de cîtă lume cunoscuse. Păstorilor căsătoriţi le venea foarte greu să-şi convingă nevestele că trebuiau să umble pe cîmpuri. Dragostea cerea să fii alături de fiinţa iubită. A doua zi i-a povestit lucrul acesta şi Fatimei.
― Deşertul ne ia bărbaţii şi nici măcar nu-i aduce totdeauna înapoi, spuse ea. Şi atunci ne obişnuim cu asta. Iar ei încep să dăinuie în norii fără ploaie, în lighioanele care se ascund sub pietre, în apa care ţîşneşte generoasă din pămînt. Ei încep să facă parte din toate, încep să fie Sufletul Lumii. Unii se întorc. Atunci toate celelalte femei sînt fericite, pentru că bărbaţii pe care îi aşteaptă ele s-ar putea înapoia şi ei într-o zi. Înainte eu priveam la femeile astea cu invidie şi le pizmuiam fericirea. Acum o să am şi eu pe cine să aştept. Sînt o femeie a deşertului şi sînt mîndră de asta. Vreau ca şi bărbatul meu să umble liber ca vîntul care vălureste dunele. Şi vreau să-mi pot vedea şi eu bărbatul în nori, în animale şi în apă.

― Fatima este o femeie a deşertului, spuse Alchimistul. Ştie că bărbaţii trebuie să plece pentru a putea să se întoarcă. Ea şi-a găsit comoara: pe tine. Acum aşteaptă ca tu să găseşti ceea ce cauţi.
       ― Şi dacă mă hotărăsc să rămîn?
       ― Vei fi sfetnicul Oazei. Ai aur destul ca să cumperi multe oi şi multe cămile. Te vei însura cu Fatima şi veţi trăi fericiţi în primul an. Vei învăţa să iubeşti deşertul şi vei cunoaşte fiecare din cei cincizeci de mii de curmali. Vei observa cum cresc, dezvăluind o lume care se schimbă mereu. Şi vei înţelege din ce în ce mai mult semnele, pentru că deşertul este un magistru mai bun ca toţi.
       În al doilea an, îţi vei aminti că există o comoară. Semnele vor începe să vorbească insistent despre asta, şi tu vei încerca să le treci cu vederea. Îţi vei folosi cunoştinţele numai pentru binele oazei şi al locuitorilor ei. Şefii de triburi îţi vor mulţumi pentru asta. Cămilele îţi vor aduce bogăţie şi putere.


       În al treilea an semnele vor continua să-ţi vorbească despre comoară şi despre Legenda Personală. O să stai nopţi în şir rătăcind prin oază, iar Fatima va deveni o femeie tristă pentru că a făcut ca drumul tău să fie întrerupt. Dar îi vei dărui iubire şi ea îţi va răspunde cu iubire. Îţi vei aminti că ea nu ţi-a cerut niciodată să rămîi, fiindcă o femeie a deşertului ştie să-şi aştepte bărbatul. De asta nu o să-i găseşti nici o vină. Dar vei umbla multe nopţi prin nisipul deşertului şi printre curmali gîndindu-te că poate ai fi putut să-ţi urmezi calea, să te încrezi mai mult în iubirea ta pentru Fatima. Pentru că ceea ce te ţine în oază este propria ta frică de faptul că nu te vei mai întoarce niciodată. Şi-n acel moment, semnele îţi vor arăta că acea comoară a ta este îngropată pe vecie.
       În al patrulea an semnele te vor părăsi pentru că n-ai vrut să le asculţi. Şefii de triburi vor înţelege asta şi vei fi destituit din Sfat. În acel moment vei fi devenit un negustor bogat, cu multe cămile şi multe mărfuri. Dar îţi vei petrece restul zilelor rătăcind printre curmali şi prin deşert, ştiind că nu ţi-ai împlinit Legenda Personală şi că în acel moment va fi prea tîrziu pentru asta.       Şi nu vei înţelege că Iubirea nu-l împiedică niciodată pe un om să-şi urmeze Legenda Personală. Iar cînd se întîmplă asta, este pentru că nu era Iubirea Adevărată, aceea care vorbeşte Limbajul Lumii.

Fatima apăru în uşa cortului. Amîndoi au plecat printre curmali. Tânărul ştia că era împotriva Tradiţiei, dar asta nu avea acum nici o importanţă.
       ― Am să plec, spuse el. Şi vreau să ştii că mă voi întoarce. Eu te iubesc pentru că…

      ― Nu spune nimic, îl întrerupse Fatima. Iubeşti pentru că iubeşti. Nu există nici un motiv pentru ca să iubeşti.
       Dar tânărul continuă:
       ― Eu te iubesc pentru că am avut un vis, am întîlnit un rege, am vîndut cristaluri, am traversat deşertul, clanurile au declarat război şi am fost la o fîntînă pentru a afla unde stătea un Alchimist. Eu te iubesc pentru că tot Universul a contribuit ca eu să ajung la tine.
       Cei doi s-au îmbrăţişat. Era prima oară cînd trupurile li se atingeau.
       ― Mă voi întoarce, repetă tânărul.
       ― Înainte priveam deşertul cu dorinţă, spuse Fatima. Acum o voi face cu speranţă. Tatăl meu a plecat într-o zi, dar s-a întors la mama, şi continuă să se întoarcă mereu.
 
       Nu şi-au mai spus nimic. Au mers puţin pe sub curmali, apoi tânărul o lăsă la intrarea în cort.
      ― Mă voi întoarce aşa cum tatăl tău s-a întors la mama ta, spuse.
       Îşi dădu seama că ochii Fatimei înotau în lacrimi.
       ― Plîngi?
       ― Sînt femeie a deşertului, spuse ea, ascunzîndu-şi faţa. Dar mai înainte de toate sînt femeie. 


Azam ali
  http://embed.trilulilu.ro/audio/leepaylong/950934e109fcd7.swf

*********

Anima


Daruieste si primeste

Vă puteţi imagina cum aţi putea trăi fără nicio sursă de venit? Nemţoaica Heidemarie Schwermer a făcut din asta o filosofie de viaţă. Are 67 de ani, din care ultimii 14 i-a petrecut fără bani şi fără alte posesiuni în afara unui geamantan în care şi-a împachetat strictul necesar.

În urmă cu 23 de ani, Heidemarie Schwermer, o profesoară de vârstă mijlocie abia ieşită din experienţa unui divorţ, s-a mutat cu cei doi copii ai săi în oraşul german Dortmund, un oraş în care numărul persoanelor fără adăpost şi lipsa lor de speranţă erau şocante, scrie cotidianul britanic „The Times”. Din acest şoc iniţial s-a năcut ideea lui Heidemarie Schwermer de a crea un magazin bazat pe troc de obiecte şi servicii. L-a numit „Gib und Nimm”, adică „dai şi iei”.

Heidemarie a fost întotdeauna de părere că oamenii fără adăpost nu au nevoie de bani pentru a se reintegra în societate şi că pentru asta e suficient să se facă utili. Doar că ideea nu prea a prins la cei vizaţi. În schimb, oamenii fără serviciu şi pensionarii au început să vină în număr mare la magazinul ei, formând o reţea care, în timp, a crescut exponenţial. Succesul conceptului a făcut-o pe Heidemarie să se gândească serios la propriul stil de viaţă.

A realizat că poseda multe lucruri de care nu avea neapărat nevoie. A decis să nu mai cumpere niciun obiect fără să renunţe la un altul. Apoi a început să se gândească la lucrurile de care avea cu adevărat nevoie. În ce priveşte hainele, şi-a dat seama că se descurca foarte bine cu ce putea agăţa pe zece umeraşe.  La restul a renunţat. Nici cărţile nu au fost cruţate. Într-o zi, Heidemarie şi-a cărat toată biblioteca la un anticariat.

Hotărârea a venit în timp

În parte, decizia ei de a trăi o viaţă mai simplă a fost influenţată şi de psihoterapia pe care a făcut-o în anul ce a urmat divorţului său. „A fost un an foarte dificil. Plângeam necontenit la fiecare şedinţă, dar la sfârşit am fost atât de fericită încât am hotărât să trăiesc simplu şi să îi învăţ şi pe alţii ce acumulasem în timpul psihoterapiei”, povesteşte Heidemarie pentru „The Times”.

Aşa că a devenit ea însăşi psihoterapeut. Între timp, şi alte lucruri s-au schimbat. A început să practice meditaţia şi a realizat cât de nefericită era, de fapt, la locul de muncă. „Eram întotdeauna răcită sau aveam dureri de spate, dar nu făcusem niciodată legătura între starea mea fizică şi insatisfacţia de la locul de muncă.” Când a înfiinţat reţeaua „Gib und Nimm” a început, de asemenea, să experimenteze diverse alte joburi pe lângă cel de la catedră.

De exemplu, a lucrat în bucătăria unei cantine. „Oamenii îmi spuneau adesea: «Ai mers la facultate ca să faci asta?» Dar eu cred că fiecare persoană are o valoare intrinsecă. De ce aş fi mai preţuită pentru că sunt profesoară sau psihoterapuet decât pentru că sunt bucătăreasă?”

Cu cât ducea o viaţă mai simplă, cu atât era mai fericită. În 1995 era deja foarte implicată în activitatea comunităţii „Gib und Nimm”, nu mai cumpăra aproape nimic şi locuia mai mult prin casele membrilor comunităţii pentru perioade scurte, în schimbul unor activităţi casnice pe care le oferea. În 1996 şi-a dat seama că trebuie să meargă mai departe de atât şi a luat cea mai radicală decizie de până atunci: să trăiască fără bani. A renunţat la apartamentul său şi la meseria de profesoară şi a început o viaţă nomadă. Avea de gând să facă asta timp de 12 luni dar iată că, 14 ani mai târziu, încă trăieşte după principiile „Gib und Nimm”. 

O lume plină de iubire

„Ce fac eu acum a fost, la început, un simplu experiment, care în timp s-a transformat într-un model demn de urmat. Situaţia lumii, în special discrepanţa dintre săraci şi bogaţi m-a convins să fac aceşti paşi. Eu trăiesc în continuare în abundenţă, chiar şi fără niciun ban”, a explicat Heidemarie pentru „Adevărul magazin de duminică”. „Eu sunt convinsă că la un moment dat toţi oamenii vor ajunge să trăiască fără bani pentru că aşa este mult mai uşor. Modelul meu încearcă să le explice oamenilor că este foarte important să preia răspunderea pentru sine şi pentru întreg.”

Heidemarie profeţeşte o schimbare a valorilor „pentru că există lucruri mult mai importante decât valorile actuale”, lucruri despre care crede că vor prinde şi în afara grupului lor. „În loc de «Cum arăt?», «Cum pot să-i impresionez pe ceilalţi?» ar trebui să ne întrebăm «Cum aş putea să-mi las amprenta asupra lor?», «Ce ne face cu adevărat fericiţi?», «Cum îi putem ajuta şi sprijini pe cei din jurul nostru? şi «Cum putem ajunge să trăim împreună într-o lume plină de iubire?».” Heidemarie a pornit să schimbe lumea ţinând prelegeri despre stilul ei de viaţă. Multe dintre acestea se întâmplă în Germania, dar a mers şi în Spania, Italia şi Elveţia.

Dacă ar fi invitată, ar veni şi în România. „Depinde cât de deschis e fiecare om în parte. Eu am învăţat să mă apropii de alţii, să le ofer capacităţile mele şi să le descopăr pe ale lor. Dacă cineva doreşte să-i prezint ideile mele şi să afle despre experienţa mea, trebuie să mă întrebe. Nu pot obliga pe nimeni să mi se alăture.”

Nemţoaica ştie că mulţi o consideră o idealistă cu idei utopice, însă ea spune că dacă are vreo influenţă asupra oamenilor, aceea nu e legată de încercarea sa de a-i convinge să trăiască fără bani, ci de a schimba lucruri mărunte în vieţile lor. „Deviza mea este «pas cu pas» şi totul trebuie să fie în concordanţă. În afară de asta, paşii trebuie să se potrivească şi cu drumul din viaţa fiecărui om în parte.” Despre ea spune că a devenit un om cu adevărat fericit. „Temerile şi grijile mele au dispărut încet-încet, iar locul lor a fost luat de fericire şi aventură, sentimente ce mă urmăresc întreaga zi.”
Heidemarie participă la emisiuni televizate şi ţine numeroase prelegeri despre stilul ei de viaţă
În acest moment, singura companie pe care Heidemarie nu a convins-o să-i ofere serviciile în schimbul altor servicii este cea a căilor ferate. Aşa că încă are nevoie de bani pentru tren, atunci când călătoreşte pe distanţe lungi. Nemţoaica are puşi de-o parte 200 de euro, pentru cazuri de urgenţă. În rest, nu păstrează niciun ban care ajunge la ea. De exemplu pensia. „Am decis că este în regulă că-mi colectez pensia, însă o dau altora aproape pe toată şi păstrez doar cât am nevoie pentru a-mi plăti călătoriile cu trenul.”

Heidemarie nu are asigurare de sănătate pentru că nu a vrut să fie acuzată că cerşeşte la stat. În schimb, se bazează pe ceea ce numeşte „puterea autovindecării”. „Când mă doare ceva, îmi pun palma pe locul respectiv şi îmi spun că am puterea să mă vindec singură. Şi durerea dispare.” Dar dacă ar suferi de ceva cu adevărat serios? „Cancer? Atunci cred că voi muri. M-am pregătit deja pentru moarte de câteva ori, când m-am simţit foarte rău. Dar a doua zi m-am ridicat din nou şi eram în regulă.”

În general se simte tânără şi puternică însă Heidemarie s-a pregătit şi pentru ultimul pas, organizându-şi deja propria înmormântare. A aranjat cu un preot să îşi acopere costurile de înmormântare oferind regulat consiliere psihologică enoriaşilor care suferă după moartea celor dragi.Singura ei tristeţe sunt oamenii fără adăpost, cei care trăiesc fără bani dar nu din proprie iniţiativă. Pe ei nu a reuşit să-i convingă că nu e nevoie să cerşească pe stradă ca să aibă ce mânca.

„Am ţinut prelegeri pentru aceşti oameni, dar numai şase sau şapte s-au prezentat. Nici n-au vrut să audă. Unul dintre ei m-a acuzat că am «legături», că reuşesc să fac ceea ce fac pentru că cunosc oameni. Bineînţeles că am contacte. Despre asta e vorba. Altfel nu ar funcţiona!”, explică nemţoaica.

Autoare: Raluca Sofronie

Despre Zane

Scriu acest articol pentru ca  Zanele sa reinvie.
“I do believe in Fairies! I do! I do!”..spun si eu ca Peter Pan, cu dorinta de a pastra in viata lumea zanelor bune.
Eu cred in Zane. Cred cu toata inima mea. 
Cred ca ele tes din fire foarte fine de lumina irizata mantia aspiratiilor din sufletele frumoase, cred ca ele transforma visele in realitate, pun licurici in inimile indragostitilor ca sa-i ghideze pe cararile cele mai pline de farmec, presara rasete si petale de trandafiri pe oriunde si sunt mereu langa tine la nevoie ca sa te scoata din orice-ncurcatura cu bagheta cea fermecata.
Ei, da! Cred in Zane!
Le-am vazut chiar azi. Sunt peste tot! 
 Acesta-i un articol despre Zane(le) – Femei.
Ca si zanele, noi, femeile, avem in suflet magia de a fii bune, puterea de a face bine. A alina, a gasi solutii miraculoase, a vindeca, a pudra cu praf de stele visele frumoase ale celor dragi noua, a avea vorba dulce si inteleapta, gestul gratios si pasul fin, parca plutind…toate aceste calitati feminine ne transforma in zane.
Zanele sunt jucause si zglobii, rad cristalin si se bucura de tot ce intalnesc, iar atunci cand noi, femeile, zambim si plutim vesele printre oameni, cu voia-buna in par si petale de flori picurand din degetele noastre, aproape ca ni se vad aripioarele de zanute falfaind, stravezii si poleite de soare.
Zana buna, tu mai crezi in zane? Ti-ai scos azi din suflet zanuta la lumina, ca sa aduca bucuria, ajutorul din nima, magia si resursele nelimitate in viata oamenilor? 
Ia-ti in mainile delicate bagheta fermecata (fie ea maturica, ac, stilou, stetoscop, stropitoare, tel, pensula..sau chiar si mouse:) si 
Adu un pic de magie,
fa lumea mai vie, 
adu bucurie…
Prinde-ti in cununa
inc-o fapta buna 
si razi bucuroasa, 
Femeie frumoasa, 
splendoare de fata,
Zana minunata !

***********************

te pup din zbor 🙂

Anima

Cum intampini Marea Iubire ?

Marea iubire
 

ASTĂZI EL MI-A SPUS CĂ NU MĂ IUBEŞTE.

Nu mai e nimic de spus, totul e clar, nu mai e nimic de sperat. Totul s-a sfîrşit.

Şi eu odată cu totul. Nu mai am pentru ce să trăiesc, nu mai am pentru ce să respir, nu mai am cum să mă mai bucur vreodată. Nu există viitor, trecutul e mort, iar eu plîng, plîng. Plîng şi zidurile casei în care locuiesc. Chiar şi norii plîng odată cu mine. Plînge întreaga mea lume, care sigur va muri curînd. Nu are cum să mai trăiască.

De aici, din cea mai adîncă şi crîncenă suferinţă, ridic ochii către cer:

– Doamne, iată-mă că plîng pentru că nu sînt iubită de acest bărbat. Oare cum să fac să nu mai sufăr? Oare de ce mi-ai dat puterea aceasta de a iubi, dacă nu mi-ai dat şi omul potrivit care să o primească? Cui să dăruiesc această imensă iubire?

M-am trîntit pe pat, plîngînd şi aşteptînd să mor.

– Dăruieşte-mi-o mie.

Abia acum am înţeles expresia „a înlemni de surpriză”. Aceste cuvinte s-au auzit în cameră, în camera mea. A mea. Da, a mea.

Dar nu aveau cum să se audă aceste cuvinte!

Aşa, cu batista la nas, m-am întors spre sursa acelor năucitoare vorbe. Ochii mei plînşi privesc mari fiinţa din faţa mea. Reuşesc să îngaim:

– Ci…cine eşti tu?

Îl privesc pe necunoscut şi pentru că nu se grăbeşte să răspundă, mă uit la el şi mă trezesc că sînt fascinată de ceea ce văd. Dacă ar exista pe pămînt un bărbat pe care să-l consider perfect pe gusturile mele ca frumuseţe, atunci acesta din faţa mea este. Mă reculeg din lumile în care am ajuns privindu-l si reuşesc să-i aud răspunsul uluitor:

– Sint Cel-ce-te-iubeşte.

– Te rog să-mi spui cine eşti că ţip.

(„Sper să-l conving cu asta.”)

– Bine, atunci sînt Cel-pe-care-îl-iubeşti.

Mecanismul meu de apărare împotriva adevărului evident dar de neînţeles a făcut să ţîşnească prompt răspunsul:

– Nu te cunosc măcar. Acum te văd pentru prima dată. Cum poţi spune că eu te iubesc pe tine. Iubesc pe altcineva, dacă vrei să ştii.

– Mă vezi pentru prima dată, dar mă iubeşti. Te-ai îndrăgostit de mine nebuneşte de la prima vedere. Şi simţi deodată pentru mine o iubire aşa cum nu ai mai simţit faţă de nimeni.

Dau să protestez, nu-mi place că s-a putut observa aşa ceva. Şi nu-mi place că mi-o spune aşa direct. Nimeni nu mi-a mai spus aşa exact şi aşa direct ceea ce simt.

– Şi, dacă eşti sinceră cu tine, continuă el zîmbind misterios, ar trebui să recunoşti că tocmai ţi-a trecut chiar acum prin cap gîndul că este uimitor să simţi aşa ceva pentru un necunoscut, cînd doar cu nici cinci minute înainte simţeai „Cum plînge întreaga ta lume” din cauză că acel bărbat nu te iubeşte. Şi te întrebi cum de e posibil să mă găseşti aşa frumos, cînd nici nu ţi s-au uscat lacrimile pentru el.

Asta e prea mult. Fără să ştiu ce aş putea să-i fac, mă reped înspre el.

Rîde şi se fereşte elegant din partea prea puţin elegantei mele iniţiative.

Brusc, mi se opreşte mintea în loc: „Oare cum a putut imagina natura nişte buze care să zîmbească într-un mod atît de irezistibil?”

El mă întreabă nevinovat:

-De ce te-ai oprit? Îţi plac buzele mele?

Probabil că privirea mea nu prevestea nimic bun, pentru că, preventiv, înainte să fac vreun alt gest lipsit de eleganţă, m-a prins uşor în chiar plinul meu avînt interior nebunesc şi m-a luat în braţe.

„Ooo! Ce fel de a îmbrăţişa are acest bărbat! Ce bine îmi este! Ce pace supremă m-a cuprins! Ce libertate simt, aşa, înlănţuită de braţele lui! Parcă zburăm printre stele! Nu-mi mai trebuie nimic altceva, nimic, nimic. Nu-mi mai doresc nimic altceva decît să rămîn în braţele lui pentru totdeauna.”

Stăm aşa, nemişcaţi, minute întregi, cred, sau poate ore, nu ştiu, nu-mi dau seama. Ştiu doar că la un moment dat au început să strige nişte gînduri în capul meu:

„Cred că ceva este în neregulă în toată această poveste. Nu avea de unde să ştie că m-am oprit din cauză că m-au fascinat buzele lui. Nu avea cum, doar dacă îmi citea gîndurile. Iar eu mă comport atît de ciudat! E totuşi un necunoscut! Iar eu stau în braţele lui foarte încîntată. Puţin spus „încîntată”. Pierdută în extaz sînt. Cred că din cauza durerii sufleteşti de azi mi-am pierdut minţile. Se pare că a fost prea puternică lovitura primită. Aşa se explică faptul că am ajuns în braţele primului bărbat pe care l-am văzut.”

Îi dau încet mîinile la o parte, sesizînd totuşi cît de plăcută e atingerea aceea, şi mă depărtez. Mă aşez încet în fotoliu, cu picioarele sub mine şi-l întreb, pe un ton cît mai glacial:

– Cine eşti? Care e numele tău? Cum de îmi poţi cunoaşte gîndurile? Aş vrea să îmi răspunzi la toate aceste întrebări sau să pleci imediat.

-Nu cred că vrei să plec. Chiar tu m-ai chemat. La mine te rugai cînd am venit.

Mintea mea deapănă clipele înapoi alert, dar cu precizie maximă. „La Dumnezeu mă rugam. Pe El îl întrebam cui să dau această iubire imensă pe care mi-a dăruit-o. Şi atunci acest bărbat apărut din senin în casă a spus: „- Dăruieşte-mi-o mie”. Şi adică acest om vrea să spună că el e Dumnezeu??? Cum să fie Dumnezeu aşa??? ”

„Dumnezeu” zîmbi:

-Da, e greu de crezut pentru tine că aş putea apărea aşa în faţa cuiva. Dar nu-i aşa că acesta e idealul tău de bărbat? Nu-i aşa că „ţi-am ghicit” bine gîndurile şi dorinţele?

Mă privi bucuros:

– După săgeţile pe care mi le arunci din priviri, aşa e, zise el jubilînd.

„Dumnezeu jubilînd. Dumnezeu în faţa mea, luînd acest aspect… încîntător, trebuie să recunosc. Şi eu aici, în fotoliu, interogîndu-l.”

Mă foiesc în fotoliu, îmi schimb poziţia picioarelor, dar în tot acest timp nu-l slăbesc din ochi. El e foarte liniştit şi senin şi mă priveşte amuzat.

Mintea mea continuă să macine: „Dar dacă El e chiar Dumnezeu? Doar ştiu că El poate lua orice formă vrea. El ne ştie toate dorinţele, toate idealurile, toate gîndurile. De ce să neg din start că El îmi poate apărea sub forma aceasta?”

Necunoscutul mă aştepta cu răbdare să îmi ordonez gîndurile, se vedea clar. Deodată m-am simţit foarte stînjenită, amintindu-mi că l-am privit ca pe un bărbat frumos şi că am simţit o dorinţă intensă fată de el.

– Nu ai de ce să te simţi stînjenită pentru asta, mă asigură el. Şi Dumnezeu face dragoste.

??!?? „Chiar că îmi ştie toate gîndurile, of.”

– Cu Cine, dacă doar numai Tu exişti? Dumnezeu este singur. Nu are cu cine face dragoste. Vezi, te contrazici aici. Nu eşti Dumnezeu.

– Eu sînt în toate fiinţele. Dacă două fiinţe fac dragoste, atunci şi Dumnezeu face dragoste.

În faţa logicii mă înclin cu respect mereu:

-Dacă eşti Dumnezeu, te rog să mă ierţi că m-am îndoit de Tine, cînd am spus că Te contrazici.

-Mai degraba te îndoieşti cînd spui „Dacă eşti Dumnezeu”, nu crezi? Dar eu zic să nu te mai gîndeşti la lucruri aşa de serioase. Haide mai bine să mîncăm ceva. Ai nevoie, după emoţiile extreme prin care ai trecut azi. Uite, ţi-am pregătit o surpriză culinară. Ceea ce-ţi place ţie cel mai mult.

M-a luat de mînă şi m-a condus spre o masă ca în poveşti, care a apărut ca din senin în cameră.

– Şi nu te mai mira şi pentru atîta lucru, doar ştii că „dacă sînt Dumnezeu” pot face orice. Şi nu te mai gîndi ca la o vină la faptul că te simţi atît de atrasă de mine ca femeie. Dacă te deranjează aşa mult acest aspect al meu de bărbat frumos, pot sa îmi iau altul, spre exemplu…

– Nu-ţi schimba aspectul, nu, Doamne, te rog, te rog, rămîi aşa cum eşti acum…

– Bine, acum mă simt mai bine în pielea mea, glumi el, rîzînd de promptitudinea cu care i-am răspuns.

Mîncarea era excelentă, mîncam cu… Dumnezeu, iar El luase cel mai minunat aspect din cîte pot exista pentru mine. Şi totul era atît de firesc.

– Da, îmi completează El gîndurile cu voce tare, lucrurile sînt mult mai simple şi mai fireşti decît vreţi voi să le faceţi. Mereu vă complicaţi. Mereu mă puneţi cu literă mare în gîndurile voastre. El în sus, El în jos. De asta vă este atît de greu să mă vedeţi, să mă întîlniţi. Eu sînt cel mai banal lucru, pentru că sînt peste tot. Dacă însă voi mă faceţi preţios, pot deveni şi preţios, ba chiar şi foarte rar.

– Nu, te rog, nu deveni rar, glumesc şi eu. Dar cum să te numesc? Mi-e greu să-ţi spun „Doamne” şi să te văd aici, „în carne şi oase”.

– Ţi-ar fi mai uşor dacă mi-ai spune „Iubirea mea”? Sau simplu, „Iubire”? Ai uitat, dar vieţi întregi m-ai numit aşa. Mă chemai mereu, mereu, numai că nu credeai că pot să vin. Nu ai îndrăznit să speri. Şi ţi-am respectat credinţa aceasta. Nu am venit. Dar acum ai avut noroc de această mare durere sufletească şi ai vorbit cu mine ca şi cînd eram chiar acolo, în faţa ta. Şi am fructificat această breşă în neîncrederere şi am apărut, chiar cu riscul de a fi luat de guler, după cum s-a văzut.

– Păi ai fi meritat să fii luat de guler dacă te-am chemat atîtea vieţi şi în loc să-mi respecţi iubirea şi să vii, mi-ai respectat neîncrederea şi nu ai venit.

– Crezi tu asta? Nu ştii tu că mă chemai şi eu veneam de fiecare dată. Iar cînd să apar în faţa ta, iar veneai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag.

– Gata, Iubire, gata, s-a defectat cumva Dumnezeu?

– Nu-i aşa că te-ai plictisit şi nu mai poţi suporta abia după ce am spus de trei ori? Gîndeşte-te că tu ai făcut aşa cu mine de mii de ori şi eu nu m-am plictisit. Mereu am aşteptat momentul potrivit. Şi iată că nu a fost în zadar. Şi să ştii că nu îţi spun aceste lucruri ca să te fac să mă iubeşti.

M-am uitat la el să văd dacă vorbeşte serios.

L-am îmbrăţişat, topită de fericire. Simţeam că îmbrăţişez toate lumile. Simţeam că trăiesc prin milioane de inimi. Simţeam că îl sărut pe Dumne… Nu, simţeam cum mă topesc în Marea Iubire. Nu ne vom mai pierde niciodată. Marea Iubire. Marea Iubire. Marea Iubire.

– Ce e, draga mea? Iar ai gînduri complicate?

Autor: Luminiţa Manole

******************************
Anima

Alegerea corecta

http://embed.trilulilu.ro/audio/Seherezada/087d10cc5ce3b7.swf
Asculta mai multe audio Muzica

POVESTE CU TALC

Un soldat american, inainte de a pleca pe front, s-a dus la biblioteca si a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.
 
Plecat pe front, a decis sa-i scrie acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor devenea din ce in ce mai puternica.
Intr-una din scrisori, el i-a scris si a rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a trimis nicio fotografie.
 
Cand s-a terminat razboiul si el s-a intors in SUA, si-au dat intalnire in New York , in Grand Central Station. Ca sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir.
 
Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea? Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata.
 
Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si… era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir. 
Langa el s-a oprit o doamna mai in varsta. Avea un trandafir in mana.
Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de neatragatoare si imbatranita. Voi ce ati fi ales? 
Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el,  l-a privit si l-a intrebat:
          Vii cu mine soldat?
 
Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana mai in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:
          Buna ziua,  si a invitat-o la cina.
 
 Iar aceasta i-a spus:
          Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine, sa-ti spun ca te asteapta la restaurant.
*******************************
Anima