Putem fi feminine, intr-o lume masculina. E chiar atragator

IN ACEASTA LUME MASCULINIZATA FORTAT, BAZATA PE MINTE SI COMPETITIVITATE, CE NU MAI INCURAJEAZA NATURALETEA SI FACE HAZ CAM DE TOT CEEA CE ESTE EMOTIONAL, COMPLEX SAU PROFUND, NU ESTE USOR SA NU TE PIERZI PE TINE INCERCAND SA FII DIN CE IN CE MAI “BARBATA”.
Intr-o lume in care noua, “sexului slab” (ce expresie urata!), ni se cere perfectiunea, prin toate imaginile prelucrate si artificiale ale modelelor feminine promovate astazi, este aproape ceva miraculos sa te iubesti, sa traiesti armonios si cu suflet si sa ramai cu adevarat femeie.
Din pacate noi, femeile, ajungem sa purtam prin viata acest sindrom al perfectionismului, crezand ca este parte din cum suntem noi. Chiar  ne mandrim cu el, desi ne chinuieste si il transmitem mai departe fiicelor noastre.
Ne mandrim ca le stim pe toate, ca ne descurcam in orice situatie, ne “cioplim” din ochi trupul atunci cand ne privim in oglinda, considerand ca orice mica imperfectiune e un stigmat si trebuie  sa o facem sa dispara cu orice pret, tragem de noi toata viata fara a fi vreodata multumite, relaxate, impacate complet cu…noi insene.

Nu e nevoie sa fie totul perfect. Nu e nevoie sa fim prefecte. Putem fi vulnerabile, chiar si intr-o lume masculina. E chiar atragator

Ajungem insa, multe dintre noi sa fim mandre  nu de noi ca fiinte, ci doar (cel mult!) de “realizarile” noastre, ca si cum trebuie sa tot tragem lozul cel mare la bingo ca sa meritam sa traim. Fereasca Dumnezeu sa imbatranim, sa cedam, sa fim descoperite in vulnerabilitatea noastra sensibila si naturala. Nici nu mai intuim ca tocmai aceaste trasaturi feminine, vulnerabilitatea si deschiderea sunt  cele mai atargatoare pentru polul masculin si ar face loc in viata noastra iubirii, protectiei, comuniunii si fericirii firesti.
Ne indemnam una pe cealalta se fim “puternice”, fara sa ne dam seama ca ne pierdem treptat pe noi devenind “un pumn de otel intr-o manusa de catifea”, adica inflexibile, autoritare, deconectate de la emotiile si ritmurile noastre interne, traind predominant in cap, uitand de trup (cu exceptia machiajului si hainelor cu care incercam sa il acoperim) si chiar si de inima (fiindca “e prea sensibila si nu ne aduce decat necazuri”).
DEVIZA NOASTRA UNA PENTRU ALTA ESTE “FII BARBATA, ZOE” SI NU “FII FEMEIE, ESTE IN REGULA SA FII TU, ESTI IN SIGURANTA SI ESTI IUBITA, ORICE AR FI”.
Dealtfel noi,  femeile moderne, nu mai vrem afectiune decat de la barbati. Ei sunt tinta pe care ne-am pus ochii si trofeul pe care il declaram oricum adesea mai apoi, prin nemultumirea noastra aproape continua, a fi “nedemn “. Nu ne mai dam seama ca daca noi insene nu ne iubim este greu sa ne faca cineva vreodata pe plac, uitam ca daca noi in forul nostru interior nu ne consideram vreodata multumite de sine si suficient de bune vom fi mereu exasperate ca ceea ce primim nu e suficiet de bun. Am uitat sa ne bucuram de viata, am uitat puterea prieteniei, a conexiunii sufletesti, a comunitatii. Nu mai stim, am uitat cu timpul, ca femeile se refac si se regenereaza fiind impreuna cu alte femei sarbatorind feminitatea, ca acolo energia noastra se reface si ca doar regenerate si reconectate la feminitate putem avea o sansa reala, o sansa minunata la fericire alaturi de barbat.
Cerem cu disperare ceea ce nu mai putem primi de la barbati; si nu mai putem primi pentru ca suntem deja inchise, golite, ranite fiindca trecand prin viata am uitat sa ne intoarcem periodic la Izvorul Femeilor, la energia feminina care ne vindeca, ne primeneste, ne incarca si ne reconecteaza la suflet. Am uitat sa fin blande si atente la femeia din noi si la femei si feminitate in general. De altfel, foarte, foarte rar mai avem prietene de suflet.
FEMEILE MODERENE ISI SEACA PUTEREA INTRINSECA INCERCAND SA FIE BARBATI, CACI NU MAI STIU CA IN ELE SI IN CONEXIUNEA SUFLETEASCA CU SURORILE LOR FEMEI EXISTA O SURSA INFINITA SI INEFABILA DE ENERGIE, CARE POATE CREA MIRACOLE.
Daca ai avea puterea de a fi invizibila si de a citi atunci cand te apropii de un grup de femei aurele energetice si gandurile lor, ai vedea ca de multe ori acolo unde femeile se aduna, (desi zambesc si sunt politicoase, ori chiar mieroase), in aer pluteste foarte multa frica. Chiar si atunci cand femeile par ca se distreaza si sunt relaxate, energia lor este adesea contractata, mai ales in prezenta altor femei. Ne este teama ca vom fi criticate, barfite chiar, masurate la milimetru. Si adesea se peterece asa. Femeile au invatatsa fie competitive, sa se afirme si sa se lupte cu viata si cu toate femeile din jur. Iar cea care pierde, traind asa, este tocmai femeia. Este foarte obositor. Si femeile nici macar nu isi mai dau seama nu are nimeni ceva de castigat. Doar foarte, foarte mult de pierdut.
Stiu, femeile au uitat cine sunt si de ce sunt aici. Au uitat misiunea lor, puterea adevarata a fiintei lor, puterea magica a iubirii din ele. Mamele lor nu le-au invatat, deoarece si mamele lor au uitat despre asta, despre darul femeilor si ca o consecinta, binecuvantarea de a fi femeie este arareori simtita de femei.
  • Daca esti o femeie altfel,
  • daca pentru tine feminitatea este importanta,
  • daca ceea ce vei transmite fiicei tale conteaza pentru tine,
  • daca o relatie fumoasa cu barbatul iubit conteaza,
  • daca intuiesti ca se ascunde cu mult mai mult in spatele imaginilor deformate despre feminitate popularizate cu inconstienta,
  • daca vrei sa te reconectezi la Izvorul Femeilor
AM CREAT PENTRU TINE UN SPATIU SACRU AL SUFLETULUI FEMININ. TE INVIT CU DRAG LA GRUPUL DE FEMINITATE REALIZAT ONLINE, IN FIECARE VINERIDE LA ORA 19.30.
Pentru detalii si inscriere contacteaza-ma la adresa de email : dospinescu.alina@yahoo.com.
Te imbratisez draga Femeie,
ALINA DOSPINESCU
Psiholog, trainer si life coach
Fondatoarea proiectului ARTA FEMINITATII

«Ziua în care am încetat să mă grăbesc» – Povestea înduioșătoare de viață a unei mame foarte ocupate


Rachel Macy Stafford este femeie și mamă. Aceasta a scris un mesaj foarte dur, emoționant și real despre cât de important este să nu te grăbești, mai ales atunci când ai copii.
*****

Atunci când trăiești o viață nebună, fiecare minut este contabilizat. În mod constant simți că trebuie să consulți lista ce ceea ce ai de făcut, să stai cu ochii la ecranul telefonului și să alergi undeva. Și cum ai încerca să împarți timpul și atenția, și cât de multe sarcini diferite ai încerca să rezolvi – oricum nu ți-ar ajunge timpul să le reușești pe toate.

Aceasta a fost viața mea timp de doi ani nebuni. Gândurile și acțiunile mele controlau notificările electronice, apelurile și mesageria vocală umplută până la refuz. Și, deși fiecare fibră a sufletului meu dorea să găsească timp pentru toate treburile în programul meu supraîncărcat, nu îmi reușea nicidecum.

Și asta până cu șase ani în urmă, când am fost binecuvântată prin chipul calm, fără griji și cu miros de flori al unui copil.
Când aveam nevoie să plec, ea începea să caute o coroană strălucitoare în geanta mea.

Când trebuia să fiu undeva deja cu cinci minute în urmă, ea mă ruga să-i fixez jucăria de scaunul automobilului.
Când trebuia să iau o gustare rapidă, ea se oprea brusc ca să vorbească cu o femeie mai în vârstă, care semăna cu bunica ei.

Când aveam doar treizeci de minute pentru a ajunge undeva, ea îmi cerea să opresc căruciorul ca să mângâie fiecare câine care trecea pe alături.
Când aveam o agendă completă, care începea la 6 dimineața, ea îmi cerea să sparg ouă și foarte încet și cu grijă începea să le amestece cu mixerul.

Acest copil lipsit de griji a fost mereu pentru grăbita de mine un adevărat cadou. Dar atunci n-am înțeles. Când trăiești o viață nebună, viziunea ta asupra lumii devine foarte îngustă – tu vezi doar ceea ce urmează pe ordinea de zi. Și tot ceea ce era imposibil de bifat în program era o pierdere de timp .
Ori de câte ori copilul meu îmi cerea să mă abat de la program, am avut o scuză: „Nu avem timp pentru asta”. Prin urmare, cuvintele pe care i le-am spus de cele mai multe ori copilului meu iubit au fost: „Hai, mai repede”.
Începeam discuția astfel: „Vino repede, ne grăbim”. Și se termina cu expresia: „Vom pierde totul, dacă nu ne grăbim”.

Și începeam ziua următoare la fel: „Grăbește-te și mănâncă micul dejun. Grăbește-te și îmbracă-te”. Și încheiam ziua cu același cuvânt: „Perie-ți dinții, cât mai curând posibil. Urcă rapid în pat”.
Și, deși cuvintele „rapid” și „grăbește-te” nu afectau viteza copilului meu decât puțin sau în niciun fel, le spuneam oricum. Chiar mai mult decât cuvintele „te iubesc”.
Adevărul doare, dar adevărul vindecă… și mă ajută să devin o mamă cum aș vrea să fiu. Dar într-o zi totul s-a schimbat. Am luat-o pe fiica mea cea mare de la grădiniță, am venit acasă și am coborât din mașină. Acest lucru nu s-a petrecut atât de repede pe cât și-ar fi dorit fiica cea mai mare, și i-a spus surorii mai mici: „Cât ești de lentă!”. Și când copila și-a trecut brațele după gâtul meu și a oftat exasperată, m-am văzut pe mine în chipul ei – aceasta a fost o priveliște sfâșietoare.

Am pus presiune pe ea în mod constant, am împins și grăbit micul copil, care dorea doar să se bucure de viață. Mi s-au deschis în sfârșit ochii. Și dintr-o dată am văzut clar ce rău aduce existența mea grăbită copiilor mei. Deși vocea îmi tremura, m-am uitat în ochii copilului meu și i-am spus: „Îmi pare rău că te-am făcut tot timpul să te grăbești. Îmi place că nu te grăbești niciunde, și vreau să fiu ca tine”.
Ambele fiice s-au uitat la fel de surprinse la mine, și fața celei mici s-a luminat de bunătate și înțelegere. „Promit să fiu mai răbdătoare de acum înainte”, i-am spus și am îmbrățișat copilul meu creț, care strălucea de promisiunea neașteptată a mamei ei.

A fost destul de ușor să alung „grăbește-te” din vocabularul meu. Mult mai greu a fost să acumulez răbdare, să-l aștept pe copilul meu care nu se grăbea nicăieri. Pentru a ne ajuta reciproc, am început să-i ofer un pic mai mult timp pentru a se pregăti, atunci când trebuia să mergem undeva. Dar uneori, din cauza aceasta, întârziam. Atunci mi-am promis că voi întârzia doar acești câțiva ani, cât ea este încă mică.
Când ne plimbam sau mergeam la magazin, îi permiteam ei să dea ritmul. Și atunci când ea se oprea pentru a admira ceva, eu îmi alungam planurile din cap și pur și simplu o urmăream. Am fost martoră la expresiile de pe fața ei, pe care nu le-am mai văzut înainte. Am studiat adânciturile de pe mâinile ei și micile riduri în jurul ochilor atunci când zâmbea. Am văzut cum alți oameni răspundeau, atunci când ea se oprea ca să vorbească cu ei. Mă uitam cum ea studiază insecte interesante și florile frumoase. Ea era un cercetător, și eu am realizat că cei care contemplează în lumea noastră nebună sunt daruri rare și uimitoare. Fiica mea a fost un cadou pentru sufletul meu agitat.

Promisiunea să încetinesc a fost făcută în urmă cu aproape trei ani. Și de atunci a trebuit să depun mult efort pentru a trăi într-un ritm mai lent, să nu fiu distrasă de agitația de zi cu zi și să acord o atenție la ceea ce este cu adevărat important. Din fericire, cea mai mică dintre fiicele mele îmi amintește mereu despre asta. De fapt, într-o zi ea mi-a amintit-o încă o dată.

Într-o zi de vacanță am mers împreună, după o plimbare cu bicicleta, să cumpărăm înghețată. După ce am cumpărat-o, fiica mea s-a așezat la o masă în apropierea cortului, admirând cornul rece din mână. Dintr-o dată a rostit: „trebuie să mă grăbesc, mamă?
Aproape am plâns. Probabil cicatricile din viața grăbită din trecut niciodată nu vor dispărea complet, m-am gândit cu tristețe.

Și, în timp ce copilul meu se uita la mine încercând să își dea seama dacă este nevoie să se grăbească, am realizat că acum pot să aleg. Aș fi putut sta și să mă gândesc cu tristețe cum de multe ori în viața mea am grăbit-o… sau aș putea sărbători faptul că astăzi urmăresc să fac lucrurile diferit. Am decis să trăiesc acea clipă.

Nu este nevoie să te grăbești. Doar nu te grăbi” – i-am spus încet. Fața ei s-a luminat imediat iar umerii s-au relaxat. Și așa ne-am așezat una lângă alta, discutând despre ceea ce vorbesc când cântă la o chitară hawaiiană copiii de 6 ani. Au fost chiar și momente când am stat în tăcere, zâmbind una alteia și admirând împrejurimile și sunetele din jurul nostru.
Brusc, fiica mea mi-a întins o linguriță cu înghețată și mi-a spus cu mândrie: „Am păstrat ultima linguriță pentru tine, mamă”. Când am savurat înghețata răcoroasă, am realizat că numai ce am semnat un contract pe viață.
I-am dat copilului meu un pic de timp… și în schimb, mi-a dat ultima lingură din înghețata ei și mi-a reamintit că aroma devine mai dulce și dragostea devine mai profundă atunci când te oprești, fără să te grăbești prin viață.

Și acum, orice aș face…
… consumul fructelor cu gheață;
… alegerea florilor;
… punerea centurii de siguranță;
… ciocnirea ouălor;
… căutarea scoicilor pe plajă;
… admirarea buburuzelor;
… sau pur și simplu mersul pe jos…
… nu voi spune: „Nu avem timp pentru asta!”. Pentru că, în esență, aceasta înseamnă: „Noi nu avem timp să trăim”.

Să te oprești și să te bucuri de plăcerile simple ale vieții de zi cu zi – aceasta înseamnă să trăiești cu adevărat.

Remediul durerii se afla in durere

Corpul tău păstrează o amintire fizică a tuturor experienţelor trăite de tine, atât în această viață, cât și în cele anterioare, acestea fiind stocate în corpurile subtile, aurice, care însoțesc sufletul. Ai o mulţime de amintiri pe care le tot aduni de-a lungul timpului, îţi poţi reaminti nume, chipuri, unde a avut loc un eveniment sau care este mirosul unui lucru. În timp, aceste amintiri se estompează, dar rămân în fundal și trăiesc în corpul tău sub forma unor senzaţii fizice şi obiceiuri comportamentale.
Corpul nu uita.
Mulţi dintre noi nu ştiu cum să se elibereze de aceste amintiri neplăcute, pentru că nici măcar nu realizăm că ele există! Atunci când îţi simţi corpul tensionat dacă eşti nevoit să ceri ajutor sau să împrumuţi bani, sau fața ta se încălzeşte când eşti pus să vorbeşti în faţa unei mulţimi, de fapt îţi aduci aminte de o experienţă trecută când ai acționat astfel, iar urmările au fost ngative. Poate cineva te-a făcut să te simţi prost pentru că „ar fi trebuit să te descurci singur”. Poate ai fost strigat în faţa clasei când erai mic, ți s-a pus o întrebare la care nu ai știut să răspunzi, iar acum te simţi ruşinat şi umilit.
Corpul nu se poate exprima în cuvinte, aşa că răspunde prin senzaţii fizice.
Poţi uita sau poţi bloca amintirile care sunt înmagazinate în creierul tău, dar cum poţi lucra cu amintirile care sunt înmagazinate în corpul tău?
Animalele se scutură când experimentează trauma sau anxietatea. Gândeşte-te la un câine care s-a luptat cu un alt câine: odată ce lupta s-a terminat, ambii câini se vor scutura pentru a-şi calma sistemul nervos şi încheie lupta printr-o reacție de eliberare sau îngheţare. Acest lucru le permite să meargă mai departe fără vreo amintire fizică a situaţiei.
Oamenii, însă, nu pot face acest lucru. În schimb păstrăm stresul, anxietatea şi traumele în jurul nostru în fiecare zi şi folosim alimente şi alte comportamente vicioase pentru a ne calma şi a scăpa de disconfortul emoţional.
Iată ce ar trebui să știi despre cum să te detașezi de vechile emoții. Ai nevoie de câteva acțiuni pe care să le practici cu consecvență astfel:

Nu te judeca

Când simţi că emoţiile s-au declanşat şi eşti tentat să te întorci obiceiurile vicioase, încearcă să nu-ţi judeci reacţia. Corpurile noastre sunt programate să caute placere, nu discomfort, aşa că este firesc să încerci să găseşti ceva care să te calmeze şi să te facă să te simţi mai bine.
Nevoia de a te calma nu te face o persoană rea – te face să fii om.

Oferă-ți permisiunea

Oferă-ţi permisiunea de a simţi – trebuie să simţi și să lași emoțiile să se manifeste dacă vrei să te vindeci.
Simţim nevoia să amorţim ceea ce trăim pentru că noi credem că emoţia pe care o simţim nu este permisă. Credem că nu este permis să fim furioşi sau se presupune că trebuie să fim puternici, aşa că nu putem să plângem.
Oferindu-ţi permisiunea de a simţi ne va permite să deţinem controlul asupra tuturor lucrurilor – vei controla tu în loc să te controleze situaţia pe tine şi prin acest process vei crea spaţiu pentru vindecare.
Procesul de vindecare va aduce multe trăiri şi emoţii diferite, majoritatea greu de suportat. Când vor apărea aceste emoţii inconfortabile, permite-le să vină fără a te ataşa de acestea și lasă-le să se dizolve. Trăirile nu sunt pentru totdeauna. Ele vor veni şi vor pleca – dacă le vei lăsa.

Eliberează-te

Acum că ţi-ai permis să simţi, este timpul să eliberezi emoţiile din corpul tău.
Poţi face acest lucru printr-o scuturare blândă. Începe cu degetele de la mâini şi continuă cu fiecare parte a corpului, cântă, dansează sau plângi până când vei fi satisfăcut fizic şi emoţional. Toate aceste lucruri te va ajuta să primeşti emoţia vocii şi să eliberezi emoţiile din corpul tău.
Nu eşti pregătit să-ţi mişti corpul? Ia-ţi un jurnal şi scrie. Fără filtre, fără editări; dă la o parte furia, frustrarea, tristeţea şi orice altceva şi scrie totul pe foaie. Simte-te liber să rupi sau să arzi paginile când ai terminat, asta ca semn de eliberare.
O altă tehnică este de a te vizualiza purtând o sabie de lumină și rupând toate legăturile dintre tine și emoție. Vizualizează emoție, vezi în ce zonă a corpului se manifestă și apoi aplică sabia de lumină de câte ori e nevoie până se rupe.
Nu este o proporţie pentru eliberare. La un moment dat, mişcându-ţi corpul te va ajuta, dar alte daţi a cânta sau a scrie va şi mult mai eficient. Alege metoda care pare a fi cea mai bună în acel moment.

Iartă-te

Acesta este cel mai important instrument din kit-ul tău. Pentru a te vindeca complet, vei fi nevoit să te ierţi pe tine însuţi.
Înţelege că nu contează ce situaţie te-a făcut să apelezi la vicii, ai făcut tot ce ai putut cu informaţiile pe care le-ai avut la nivel fizic, mental său emoţional. Ai negociat cu emoţiile tale în cel mai bun mod posibil.
Este uşor să spui „trebuia, puteam” uitându-te înapoi. Dar când suntem în stadiul de disconfort, nu avem întotdeauna capacitatea de a gândi logic sau raţional. Creierul şi corpul răspund în urma disconfortului şi ceea ce pare cea mai sigură metodă la momentul acela, este să te întorci la obiceiurile vicioase. Însă noi trăim acum, iar în acest moment putem face o alegere.
Iartă-te pentru că ai făcut ce ai putut mai bine la acel moment şi continuă ştiind că ai cunoştinţele şi instrumentele necesare pentru a gândi diferit data viitoare.

În final vizualizează timpul

Din păcate nu există un elixir de vindecare care să șteargă durerea sau disconfortul rănilor din trecut. Vindecarea durează. Oferă-ţi timp și înțelege că vindecarea este o călătorie – una care durează o viaţă.
Bineînţeles, practica face călătoria mai uşoară, dar nu există perfecţiune. Vor fi momente când te vei întoarce în trecut la obiceiurile vechi, şi când se va întâmpla acest lucru reia acțiunile de mai jos. Acum știi ce să faci!

Cadou de Craciun pentru suflet de femeie-(SI TU) POTI SA ITI VINDECI VIATA!

Iti propun un cadou altfel..unul pentru sufletul, trupul si mintea ta. Petrece o ora doar cu tine si lasa-te patrunsa de mesajul vindecator al acestui film, realizat dupa best-sellerul cu acelasi nume de Luise Hay, unul dintre cei mai faimosi si eficienti life coach la nivel mondial.
Louise Hay a ajutat oameni bolnavi grav sa se vindece, s-a vindecat ea insasi de o problema foarte grava la uter si a pus foarte mult suflet in munca de a ajuta femeile sa se pretuiasca pe sine si sa nu isi mai faca rau, otravindu-se cu judecati aspre. Gandirea noastra se reflecta in exterior! Acest film explica ce influenta au gandurile noastre asupra vietii proprii si asupra trupului nostru…si cum poti, simplu si firesc, sa iti vindeci viata, vindecandu-ti imaginea de sine.

Sarbatori fericite draga mea!


Alina Dospinescu
Psiholog
 Heart IQ Mastery Life Coach
 Specialist Evolutie personala si

 spirituala in Academia Femeilor



     Sursa imagini