Căutăm iubirea ideală, relaţia ideală. Uneori avem parte de eşecuri sau, cel mult, de iubiri şi relaţii călduţe. Şi atunci când „nu mai merge”, e întotdeauna vina celuilalt. Pentru că nu ne iubeşte îndeajuns, pentru că nu ne-a îndeplinit aşteptările. Dar iubirea chiar aşteaptă ceva în schimb?
M-am îndrăgostit. Când merg simt că plutesc, zâmbesc unor oameni pe care abia îi cunosc, iar chipul lui îmi apare în minte mai des decât întrebarea: „Cu ce să mă îmbrac mâine?”. E clar. M-am îndrăgostit până peste urechi.
Ne ştim demult, numai că până acum nu am avut curaj să ne apropiem. Ne-am întâlnit aseară şi a meritat. Pentru prima oară. A fost exact aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Dar, inevitabil, la un moment dat el a plecat, eu am plecat. Şi iată că este deja… astăzi.
Iar ţi-ai întâlnit sufletul pereche? M-am trezit dimineaţă îmbătată de amintirea acelor momente, iar imaginea lui îmi apare surprinzător de peste tot. Sunt fericită, sunt mulţumită, sunt liniştită. A fost aşa cum îmi imaginasem. Îmi dau seama că pe minut ce trece mă îndrăgostesc tot mai mult. Şi e atât de bine! Hei! Stai puţin. Acum îmi dau seama: nu mi-a cerut numărul de telefon, nu mi-a dat nicio nouă întâlnire. Dar a fost încântat, ştiu. Îmi va face o surpriză chiar astăzi.
Sunt convinsă. O să mă sune sau o să vină cu un buchet mare de flori sau, cine ştie cum, îmi va aduce chiar luna de pe cer. Şi asta chiar azi. Sunt convinsă. Doar s-a bucurat şi el atât de mult. Hmm…!
Dar dacă nu a fost chiar atât de încântat? E deja ora prânzului. Ar fi trebuit să mă sune până acum. Că doar nu degeaba e sufletul meu pereche! O fi simţit că mă gândesc la el. Măcar telepatic să-i transmit numărul meu de telefon: 07…, 07…, 07…
Şi s-a făcut seară. Pesemne nu a fost chiar atât de fermecat. În cazul ăsta, ce mă fac? Tocmai acum, când m-am îndrăgostit de el? Ştiam eu că n-ar fi trebuit să-mi permit să simt aşa ceva. Sigur n-a fost încântat. Trebuia să mă sune deja, trebuia să ne facem program pentru week-end, pentru toată săptămâna viitoare, trebuia, trebuia… Nu, sigur nu e cazul să mă îndrăgostesc de el. Dacă o să sufăr? Şi cum el nu m-a sunat până acum, sigur o să sufăr.
Nu te amăgeşti, nu vei fi dezamăgită Mă trântesc pe pat şi refuz să mă mai frământ. Trece un minut, trec două, zece. Mă relaxez şi nu mai gândesc la nimic. Brusc, îmi amintesc. Tot ceea ce iubirea m-a învăţat până acum şi promisiunea pe care mi-am făcut-o mie însămi. Că n-am să mai sufăr. Da, asta e foarte bine, dar să nu mai sufăr nu înseamnă nicidecum să nu mai iubesc. Înţeleg că nu vreau să fiu doar îndrăgostită de el. Este bărbatul visurilor mele şi vreau mai mult.
Vreau să-l iubesc. Şi las iubirea să-mi inunde sufletul. Neliniştea se topeşte. Îmi dau seama de ceea ce am simţit întotdeauna, dar mi-a fost prea teamă să recunosc. Ca să nu sufăr. Dar acum accept.
Ce? E simplu. Că iubesc zâmbetul lui, modul lui nonşalant de a-mi vorbi, privirea lui pătrunzătoare, vocea lui, atingerea, umorul şi inteligenţa lui, tot ceea ce înseamnă el şi m-a incitat atâta vreme. Şi încep să zâmbesc. Oare nu sunt norocoasă că iubesc? De ce mi-e teamă? E adevărat, nu mi-a cerut numărul de telefon şi nici n-a venit în fugă la uşa mea. Poate o să facă asta mâine sau în altă zi. Ori poate niciodată. A fost încântat, cu siguranţă. Pentru că am simţit asta.
Dar cum aş putea oare să-l judec? Îmi dau seama că până acum mi-a fost atât de uşor să renunţ şi să spun că numai celălalt e de vină.
Alege mereu „în timp ce”
Dar de ce să mă păcălesc? Pentru că adevărata luptă abia acum începe. Nu cu el. Ci cu mine. Cu micimile mele. Cu dorinţa de a controla totul, cu gelozia excesivă, cu dezamăgirea din faţa propriei mele amăgiri. Pentru asta trebuie să lupt şi ştiu că singura armă pe care o am este iubirea. Care, alături de dorinţa de a fi un om mai bun, de a mă transforma, mă va ajuta să câştig. Doar aşa mă pot simţi liberă.
Şi atunci, mă întreb din nou, cum aş putea oare să-l judec? Şi de ce să aştept atât din partea lui, de ce să-i pretind tot ceea ce mie mi se pare firesc, de ce să-l învinuiesc de nu ştiu câte lucruri pe care aştept în zadar să le facă? Oare dacă aş proceda aşa ar însemna că-l iubesc mai mult?
Mă gândesc din nou. Şi înţeleg. Există „înainte de”, există „după”, dar, cel mai important, există „în timp ce”. Înainte de seara trecută aveam atâtea speranţe, atâtea aşteptări. După, am fost dezamăgită, pentru că el nu a făcut nimic din ceea ce eu mă aşteptam să facă.
Dar „în timp ce” a fost tot ce mi-am dorit. Şi am fost fericită. Cu adevărat. Iar atunci, fericirea nu merită toată iubirea din lume?
Aleg să nu mai sufăr. Aleg permanent doar clipa prezentă. Mă hotărăsc să trăiesc mereu doar „în timp ce”. Pentru că numai iubirea la timpul prezent înseamnă fericire.
Şi ce dacă nu mă va suna nici mâine? E alegerea lui. Eu ştiu deja care e alegerea mea. Să iubesc. Şi, uimitor, îi sunt recunoscătoare pentru acele clipe de neuitat. Poate vor mai fi şi altele. Sau poate nu. Dar în sufletul meu e la fel de linişte, iar iubirea înfloreşte…
Nu aştepta ceva în schimb, iubeşte pur şi simplu
Întotdeauna vrem să primim. Cât mai mult, cât mai repede, cât mai uşor. Mai multă siguranţă, mai multă încredere, mai multe dovezi. Când lucrurile nu se petrec potrivit aşteptărilor noastre, apare îndoiala: „Dacă nu mă mai iubeşte?”. Şi, evident, suntem dezamăgiţi. Celălalt încetează să mai fie „alesul”, „exact ceea ce căutam”. Hai să ne oprim o clipă şi să ne întrebăm: Înseamnă oare că mă iubeşte mai puţin pentru că nu mă iubeşte aşa cum vreau eu?
Nu ne dăm seama că în goana noastră după iubitul ideal, atribuim şi proiectăm asupra fiecărui nou-venit toate aşteptările şi dorinţele noastre. Câţi dintre noi se pot ridica la standardul perfecţiunii? Asta nu înseamnă decât că ne-am îndrăgostit. Dacă e doar atât, urmează, inevitabil, dezamăgirea. Dar iubirea nu are nimic de-a face cu tot acest „ghiveci”. Ea nu cere şi nici nu aşteaptă ceva în schimb. Iubirea se oferă pe sine şi singura direcţie în care merge e în sus. Întotdeauna.
Reuşită în şapte paşi
1. Privesc cu afecţiune fotografia iubitului de fiecare dată când am de gând să-i reproşez că nu mă sună, că nu-mi aduce flori de câte ori vreau, că nu-mi spune „te iubesc” la fiecare 5 min.
2. Rememorez cu recunoştinţă momentele în care i-am simţit fără nici o urmă de îndoială dragostea lui sinceră – de fiecare dată când sunt confuză şi refuz să cred că mă iubeşte.
3. Am avut o întâlnire în care mi s-a părut că nu a fost destul de atent sau de afectuos şi plec supărată de lângă el? Îmi repet în gând una dintre afirmaţiile: „Mă eliberez de orice iritare.” „Mă eliberez de orice nemulţumire faţă de iubitul meu.” „Mă eliberez de pretenţia ca iubitul meu să fie şi să se poarte întotdeauna aşa cum îmi doresc eu.” Repet de 15 ori la rând afirmaţia pe care am ales-o. Dacă sunt singură o spun cu voce tare, pentru a-mi insufla energie şi a da putere ideii pe care o exprimă. Dacă sunt la birou sau acasă scriu de 15 ori. După ce simt că am inima cu adevărat uşoară mă gândesc cu drag la el.
4. Atunci când sunt nemulţumită pentru că el reacţionează altfel decât mă aşteptam? Pentru a mă elibera de orice supărare, ranchiună sau tensiune spun: „ ___________(numele) te binecuvântez şi te privesc cu dragoste.” Repet fraza aceasta de câte ori este nevoie ca starea de împăcare şi înţelegere să apară.
5. Lipesc pe perete, la vedere, sugestii încântătoare despre relaţia de cuplu – pentru că ştiu că orice ajutor în plus, pentru a mă face mai conştientă, e întotdeauna bine venit.
6. Ţin un jurnal de care el nu va şti niciodată. Aici notez toate nemulţumirile mele; e mai bine decât să-i fac lui o mulţime de reproşuri, după care să regret. În plus, atunci când recitesc ce am notat, pot învăţa din propriile greşeli, fără să mai sufăr de pe urma lor.
7. Îi propun să ne aşezăm în linişte faţă în faţă, să ne privim ţinându-ne de mână şi să ne simţim reciproc. După un timp închidem ochii. În asemenea momente nu e nevoie să vorbim, intensitatea trăirii ne este de ajuns. Tot ce auzim atunci este vocea iubirii noastre.
Articol preluat de pe site-ul http://venus.org.ro
ARTA FEMINITATII CONȘTIENTE 
