Cum intampini Marea Iubire ?

Marea iubire
 

ASTĂZI EL MI-A SPUS CĂ NU MĂ IUBEŞTE.

Nu mai e nimic de spus, totul e clar, nu mai e nimic de sperat. Totul s-a sfîrşit.

Şi eu odată cu totul. Nu mai am pentru ce să trăiesc, nu mai am pentru ce să respir, nu mai am cum să mă mai bucur vreodată. Nu există viitor, trecutul e mort, iar eu plîng, plîng. Plîng şi zidurile casei în care locuiesc. Chiar şi norii plîng odată cu mine. Plînge întreaga mea lume, care sigur va muri curînd. Nu are cum să mai trăiască.

De aici, din cea mai adîncă şi crîncenă suferinţă, ridic ochii către cer:

– Doamne, iată-mă că plîng pentru că nu sînt iubită de acest bărbat. Oare cum să fac să nu mai sufăr? Oare de ce mi-ai dat puterea aceasta de a iubi, dacă nu mi-ai dat şi omul potrivit care să o primească? Cui să dăruiesc această imensă iubire?

M-am trîntit pe pat, plîngînd şi aşteptînd să mor.

– Dăruieşte-mi-o mie.

Abia acum am înţeles expresia „a înlemni de surpriză”. Aceste cuvinte s-au auzit în cameră, în camera mea. A mea. Da, a mea.

Dar nu aveau cum să se audă aceste cuvinte!

Aşa, cu batista la nas, m-am întors spre sursa acelor năucitoare vorbe. Ochii mei plînşi privesc mari fiinţa din faţa mea. Reuşesc să îngaim:

– Ci…cine eşti tu?

Îl privesc pe necunoscut şi pentru că nu se grăbeşte să răspundă, mă uit la el şi mă trezesc că sînt fascinată de ceea ce văd. Dacă ar exista pe pămînt un bărbat pe care să-l consider perfect pe gusturile mele ca frumuseţe, atunci acesta din faţa mea este. Mă reculeg din lumile în care am ajuns privindu-l si reuşesc să-i aud răspunsul uluitor:

– Sint Cel-ce-te-iubeşte.

– Te rog să-mi spui cine eşti că ţip.

(„Sper să-l conving cu asta.”)

– Bine, atunci sînt Cel-pe-care-îl-iubeşti.

Mecanismul meu de apărare împotriva adevărului evident dar de neînţeles a făcut să ţîşnească prompt răspunsul:

– Nu te cunosc măcar. Acum te văd pentru prima dată. Cum poţi spune că eu te iubesc pe tine. Iubesc pe altcineva, dacă vrei să ştii.

– Mă vezi pentru prima dată, dar mă iubeşti. Te-ai îndrăgostit de mine nebuneşte de la prima vedere. Şi simţi deodată pentru mine o iubire aşa cum nu ai mai simţit faţă de nimeni.

Dau să protestez, nu-mi place că s-a putut observa aşa ceva. Şi nu-mi place că mi-o spune aşa direct. Nimeni nu mi-a mai spus aşa exact şi aşa direct ceea ce simt.

– Şi, dacă eşti sinceră cu tine, continuă el zîmbind misterios, ar trebui să recunoşti că tocmai ţi-a trecut chiar acum prin cap gîndul că este uimitor să simţi aşa ceva pentru un necunoscut, cînd doar cu nici cinci minute înainte simţeai „Cum plînge întreaga ta lume” din cauză că acel bărbat nu te iubeşte. Şi te întrebi cum de e posibil să mă găseşti aşa frumos, cînd nici nu ţi s-au uscat lacrimile pentru el.

Asta e prea mult. Fără să ştiu ce aş putea să-i fac, mă reped înspre el.

Rîde şi se fereşte elegant din partea prea puţin elegantei mele iniţiative.

Brusc, mi se opreşte mintea în loc: „Oare cum a putut imagina natura nişte buze care să zîmbească într-un mod atît de irezistibil?”

El mă întreabă nevinovat:

-De ce te-ai oprit? Îţi plac buzele mele?

Probabil că privirea mea nu prevestea nimic bun, pentru că, preventiv, înainte să fac vreun alt gest lipsit de eleganţă, m-a prins uşor în chiar plinul meu avînt interior nebunesc şi m-a luat în braţe.

„Ooo! Ce fel de a îmbrăţişa are acest bărbat! Ce bine îmi este! Ce pace supremă m-a cuprins! Ce libertate simt, aşa, înlănţuită de braţele lui! Parcă zburăm printre stele! Nu-mi mai trebuie nimic altceva, nimic, nimic. Nu-mi mai doresc nimic altceva decît să rămîn în braţele lui pentru totdeauna.”

Stăm aşa, nemişcaţi, minute întregi, cred, sau poate ore, nu ştiu, nu-mi dau seama. Ştiu doar că la un moment dat au început să strige nişte gînduri în capul meu:

„Cred că ceva este în neregulă în toată această poveste. Nu avea de unde să ştie că m-am oprit din cauză că m-au fascinat buzele lui. Nu avea cum, doar dacă îmi citea gîndurile. Iar eu mă comport atît de ciudat! E totuşi un necunoscut! Iar eu stau în braţele lui foarte încîntată. Puţin spus „încîntată”. Pierdută în extaz sînt. Cred că din cauza durerii sufleteşti de azi mi-am pierdut minţile. Se pare că a fost prea puternică lovitura primită. Aşa se explică faptul că am ajuns în braţele primului bărbat pe care l-am văzut.”

Îi dau încet mîinile la o parte, sesizînd totuşi cît de plăcută e atingerea aceea, şi mă depărtez. Mă aşez încet în fotoliu, cu picioarele sub mine şi-l întreb, pe un ton cît mai glacial:

– Cine eşti? Care e numele tău? Cum de îmi poţi cunoaşte gîndurile? Aş vrea să îmi răspunzi la toate aceste întrebări sau să pleci imediat.

-Nu cred că vrei să plec. Chiar tu m-ai chemat. La mine te rugai cînd am venit.

Mintea mea deapănă clipele înapoi alert, dar cu precizie maximă. „La Dumnezeu mă rugam. Pe El îl întrebam cui să dau această iubire imensă pe care mi-a dăruit-o. Şi atunci acest bărbat apărut din senin în casă a spus: „- Dăruieşte-mi-o mie”. Şi adică acest om vrea să spună că el e Dumnezeu??? Cum să fie Dumnezeu aşa??? ”

„Dumnezeu” zîmbi:

-Da, e greu de crezut pentru tine că aş putea apărea aşa în faţa cuiva. Dar nu-i aşa că acesta e idealul tău de bărbat? Nu-i aşa că „ţi-am ghicit” bine gîndurile şi dorinţele?

Mă privi bucuros:

– După săgeţile pe care mi le arunci din priviri, aşa e, zise el jubilînd.

„Dumnezeu jubilînd. Dumnezeu în faţa mea, luînd acest aspect… încîntător, trebuie să recunosc. Şi eu aici, în fotoliu, interogîndu-l.”

Mă foiesc în fotoliu, îmi schimb poziţia picioarelor, dar în tot acest timp nu-l slăbesc din ochi. El e foarte liniştit şi senin şi mă priveşte amuzat.

Mintea mea continuă să macine: „Dar dacă El e chiar Dumnezeu? Doar ştiu că El poate lua orice formă vrea. El ne ştie toate dorinţele, toate idealurile, toate gîndurile. De ce să neg din start că El îmi poate apărea sub forma aceasta?”

Necunoscutul mă aştepta cu răbdare să îmi ordonez gîndurile, se vedea clar. Deodată m-am simţit foarte stînjenită, amintindu-mi că l-am privit ca pe un bărbat frumos şi că am simţit o dorinţă intensă fată de el.

– Nu ai de ce să te simţi stînjenită pentru asta, mă asigură el. Şi Dumnezeu face dragoste.

??!?? „Chiar că îmi ştie toate gîndurile, of.”

– Cu Cine, dacă doar numai Tu exişti? Dumnezeu este singur. Nu are cu cine face dragoste. Vezi, te contrazici aici. Nu eşti Dumnezeu.

– Eu sînt în toate fiinţele. Dacă două fiinţe fac dragoste, atunci şi Dumnezeu face dragoste.

În faţa logicii mă înclin cu respect mereu:

-Dacă eşti Dumnezeu, te rog să mă ierţi că m-am îndoit de Tine, cînd am spus că Te contrazici.

-Mai degraba te îndoieşti cînd spui „Dacă eşti Dumnezeu”, nu crezi? Dar eu zic să nu te mai gîndeşti la lucruri aşa de serioase. Haide mai bine să mîncăm ceva. Ai nevoie, după emoţiile extreme prin care ai trecut azi. Uite, ţi-am pregătit o surpriză culinară. Ceea ce-ţi place ţie cel mai mult.

M-a luat de mînă şi m-a condus spre o masă ca în poveşti, care a apărut ca din senin în cameră.

– Şi nu te mai mira şi pentru atîta lucru, doar ştii că „dacă sînt Dumnezeu” pot face orice. Şi nu te mai gîndi ca la o vină la faptul că te simţi atît de atrasă de mine ca femeie. Dacă te deranjează aşa mult acest aspect al meu de bărbat frumos, pot sa îmi iau altul, spre exemplu…

– Nu-ţi schimba aspectul, nu, Doamne, te rog, te rog, rămîi aşa cum eşti acum…

– Bine, acum mă simt mai bine în pielea mea, glumi el, rîzînd de promptitudinea cu care i-am răspuns.

Mîncarea era excelentă, mîncam cu… Dumnezeu, iar El luase cel mai minunat aspect din cîte pot exista pentru mine. Şi totul era atît de firesc.

– Da, îmi completează El gîndurile cu voce tare, lucrurile sînt mult mai simple şi mai fireşti decît vreţi voi să le faceţi. Mereu vă complicaţi. Mereu mă puneţi cu literă mare în gîndurile voastre. El în sus, El în jos. De asta vă este atît de greu să mă vedeţi, să mă întîlniţi. Eu sînt cel mai banal lucru, pentru că sînt peste tot. Dacă însă voi mă faceţi preţios, pot deveni şi preţios, ba chiar şi foarte rar.

– Nu, te rog, nu deveni rar, glumesc şi eu. Dar cum să te numesc? Mi-e greu să-ţi spun „Doamne” şi să te văd aici, „în carne şi oase”.

– Ţi-ar fi mai uşor dacă mi-ai spune „Iubirea mea”? Sau simplu, „Iubire”? Ai uitat, dar vieţi întregi m-ai numit aşa. Mă chemai mereu, mereu, numai că nu credeai că pot să vin. Nu ai îndrăznit să speri. Şi ţi-am respectat credinţa aceasta. Nu am venit. Dar acum ai avut noroc de această mare durere sufletească şi ai vorbit cu mine ca şi cînd eram chiar acolo, în faţa ta. Şi am fructificat această breşă în neîncrederere şi am apărut, chiar cu riscul de a fi luat de guler, după cum s-a văzut.

– Păi ai fi meritat să fii luat de guler dacă te-am chemat atîtea vieţi şi în loc să-mi respecţi iubirea şi să vii, mi-ai respectat neîncrederea şi nu ai venit.

– Crezi tu asta? Nu ştii tu că mă chemai şi eu veneam de fiecare dată. Iar cînd să apar în faţa ta, iar veneai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag.

– Gata, Iubire, gata, s-a defectat cumva Dumnezeu?

– Nu-i aşa că te-ai plictisit şi nu mai poţi suporta abia după ce am spus de trei ori? Gîndeşte-te că tu ai făcut aşa cu mine de mii de ori şi eu nu m-am plictisit. Mereu am aşteptat momentul potrivit. Şi iată că nu a fost în zadar. Şi să ştii că nu îţi spun aceste lucruri ca să te fac să mă iubeşti.

M-am uitat la el să văd dacă vorbeşte serios.

L-am îmbrăţişat, topită de fericire. Simţeam că îmbrăţişez toate lumile. Simţeam că trăiesc prin milioane de inimi. Simţeam că îl sărut pe Dumne… Nu, simţeam cum mă topesc în Marea Iubire. Nu ne vom mai pierde niciodată. Marea Iubire. Marea Iubire. Marea Iubire.

– Ce e, draga mea? Iar ai gînduri complicate?

Autor: Luminiţa Manole

******************************
Anima

Sunt Cerul

Sunt
cerul in care se oglindesc culorile minunate
ale sufletului tau..

Sunt
 vantul ce se joaca zglobiu cu petalele tale,vrajit de
atata frumusete si rasfatat de parfumul tau..

Sunt
ploaia care te alinta cu staruitoare
atingeri de (pu)picuri dulci precum saruturi
si care te va ajuta
 sa rodesti..

Sunt
pamantul asezat la picioarele tale,mangaiat
de crengile tale si gata sa te sustina pentru a creste
mai sus..

  
Sunt
roua care te imbratiseaza pana te iau
fiorii si ramai uda..

Sunt
fotograful,poetul,pictorul ce iti slavesc gratia si
splendoarea in creatie..

Esti un copac cu flori..:)
Iubita inimii mele,
si orice ai alege sa fii,
iti voi fi alaturi.

**********************
Animus

Prezenta

Cerul m-a binecuvantat cu o zi libera..am uitat deci toata munca deoparte.
Am lasat geamul deschis. Zgomotul talazurilor a reverberat continuu in camera mea ziua intreaga..gandurile,unul cate unul,m-au parasit..am ramas in cele din urma singur,fara nici o dorinta…Si atunci… a sosit desculta, simpla Iubirea. Fara sa imi ceara nimic.
Doar umplandu-mi sufletul cu savoarea ei ..
Altadata ar fi fost dorul de casa si de iubita mea, care ar fi dat navala..insa acum acest dor era precum un pusti neastamparat mangaiat pe crestet,cu intelegere si multa compasiune de mama Iubire..
Tarziu in noapte am adormit cu tot acest nectar invaluindu-mi inima..
Am avut un vis.
Stam si ma rugam.Eram din nou doar eu,scaunul si fereastra deschisa, iar iubita mea a pasit in camera.Goala,s-a asezat candida pe genunchii mei, bratele ei cuprinzandu-mi spatele..
Doar o priveam adanc in ochi,neclintindu-ma. Insa eram cu totul in mainile ce ii atingeau pielea matasoasa, eram pieptul mangaiat de sanii ei energetici, eram ochii prin care se strecurase dulce 
in sufletul meu..
Eram nemiscat si complet
Nu mai era nevoie de nimic.
******************************************************

Animus

Am batut la usa inimii tale..

Iti multumesc ca existi in toate noptile vietii mele, cu gandurile infasurate in jurul meu, gata sa ma iubesti. Iti multumesc ca existi in toate diminetile mele ca un rasarit, cuibarit in sufletul meu, gata sa ma ridice oricand. Iti multumesc ca existi in toate clipele vietii mele si, in timp ce tu treci prin sufletul meu ramanand, eu raman prin tine, sa-ti multumesc… Iti multumesc, pentru ca existand tu… exist (in iubire).

Autoare: Coryta ( http://coryta.blogspot.com/ )

[…]Am batut la usa inimii tale si mi-ai deschis, m-ai primit inauntru si m-ai facut una cu tine. Mi-ai aratat ca iubirea nu se imparte ci se inmulteste, m-ai invatat sa ma privesc in oglinda fara sa vad un trup…ci sa vad toata iubirea care exista in Univers si pe care trebuie sa o daruiesc! Mi-ai mangaiat sufletul facandu-l sa cante.
Inchide , te rog, usa cuvintelor si deschide-o pe cea a simturilor…citeste cu inima…nu sunt cuvinte, sunt […] franturi din iubirea si dorul pe care ti-l port, nu sunt litere, ci sunt dorinte pentru tine, iubite!
In fiecare secunda iti simt prezenta in trupul meu. Esti parte din mine, zambetul tau e intiparit in inima mea, chipul tau imi ofera fiori de fiecare data cand inchid ochii!
Esti cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodata !

Autoare: Loredana
**************************************************
LOVE
wandered inside
stronger than you
stronger than I

and now
that it has begun
we can not turn back
we can only turn into
ONE

***************************************************
Anima

 

Iar daca totusi ne-am certa, iubito…

Hai iubito sa ne certam..

*****pentru cea mai reusita poezie de dragoste – ca mai apoi sa le recitam cu voce tare, pe rand, de la balcon,vecinilor din bloc, chiar de e miezul noptii..

*****pentru sortul de bucatarie..pt ca mai apoi sa chemam prietenii care sa fie juriul mancarurilor gatite..
*****pentru pensoanele de acuarele colorate – si s-o sfarsim pictati de sus si pana jooos!.. impreuna, in fata oglinzii, prapadindu-ne de ras..

*****pentru cine sa fie deasupra..si sa avem fiecare sanse egale de a ne  dovedi punctele de vedere..:)

*****pentru cine se va trezi dimineata urmatoare rasfatat cu masaaaj, sarutari si mic dejun la pat..

*****pentru telecomanda de la dvd-player – si sa cantam mai apoi impreuna cantecul nostru favorit-it must be a duo..:)

*****pentru ceea ce ne framanta in legatura cu celalalt – iar”adevar sau provocare” sa fie o alternativa haioasa si curajoasa de rezolvare a framantarilor..

*****pentru o cearta mai veche..:)..(culmea culmilor!:)..una care fusese inregistrata audio sau video, fara sa stii sau fara sa stiu – si sa ne amuzam impreuna de cum au evoluat lucrurile intre timp, de cat de frumos s-au rezolvat intre timp neintelegerile prin puterea iubirii, de cat patos puneam  si de cum gesticulam noi atunci..
                                                                 
                                                  *
Frumoasa mea, astept si sugestiile tale..nu ma pricep la cuvinte,
dar as vrea sa aduc iubirea si ceea simt pentru tine in fiecare neintelegere dintre noi.
Sunt pentru TRIUMFUL IUBIRII ! 
Pana la adanci batraneti..si chiar ..dincolo de TIMP!
******************************************

Animus

SURPRINDE-MA…


Barbatii..mmm!..barbatii sunt adesea o incantatoare surpriza!…

Barbatii pun adesea poezia in fapte: in buchetul imens de flori sau in trandafirul singuratic si imbujorat care iti spune “te iubesc si vreau sa te-nfloresc”, in bratul si pieptul care iti sunt o noapte-ntreaga perna, in privirea aprinsa cu care iti spun : “esti cea mai frumoasa!”, chiar mai mult si mai graitor decat orice cuvant care pleaca de pe buze..
M-a surprins poezia din sufletul barbatului atunci cand el a-ngenunchiat ca sa imi lege sireturile la pantofi sau s-a oferit sa imi spele parul, cu bucuria cu care ai atinge o comoara si a facut-o cu atata grija de parca as fi purtat pe cap o coroana..sau atunci cand l-am rugat sa imi aduca in dar o sabie, iar el mi-a adus.. trei!:)…sau in zilele insorite cand dimineata m-a trezit sarutarea lui si o tava cu ceai si paine cu dulceata…ori cand mergand pe strada, dupa o ora de plimbare a scos la iveala, ca un magician, o garoafa rosie aprinsa toata de emotie din maneca hainei lui..

Dar poezia cea mai tainica si pt care poate ne-ar trebui “ochelari de vedere” si apreciere, este cea incifrata in lucrurile cele mai simple: in telefonul lui de fiecare seara, prin care se asigura ca am ajuns cu bine acasa…ori in bunataturile alese din piata – mereu cele mai mari si mai frumoase:), in generozitatea cu care trece cu vederea peste cicaleli si sfaturi nesolicitate si iarta trecerile mele peste mandria lui..In bunatatea pe care o manifesta in fiecare zi – fata de mine si fata de toti oamenii, el, in forta lui imensa, cu blandetea pe care o are si o imbina ca pe cele mai mestesugite rime si ritmuri cu impecabilitatea si vreticalitatea.
Am descoperit adesea ,cu uimire, ca inima unui barbat e un poem tacut. De neuitat.

Iar femeia poate fi o Muza ce inspira …

*****************************************

Anima

Intalnire cu Iubirea

Povestirea care urmeaza mi-a facut sufletul sa tresara. Nu stiu daca exista ceva mai uimitor, mai frematator, mai emotionant si mai trezitor la viata decat imbratisarea Iubirii..Prima atingere(chiar si de fiecare zi)  dintre un barbat si o femeie ce se iubesc..ce poveste misterioasa!..Acea atractie irezistibila si sentimentul ca te daruiesti intr-o clipa, la care ti se raspunde cu niste brate ce stii ca te vor imbratisa si te vor tine in locul cald si primitor de la piept chiar si dupa imbratisare…Imbratisarea continua a celor ce se iubesc..spatiul sigur in care ca femeie deodata poti sa infloresti. Si infloresti, infloresti,infloresti !Ahhh!

Daca exista aceasta imbratisare in viata ta, simte binecuvantarea ei. Pretuieste fiecare clipa, arata-i zilnic omului iubit  ca il pretuiesti, lasa-l sa vada ca te simti iubita. Nu exista nicio fericire mai mare pentru un barbat decat sa vada ca o fericeste pe femeia inimii lui si ca ea ii este recunoscatoare pentru aceasta. Asa e jocul barbat-femeie facut: barbatii au cel mai mult nevoie sa reuseasca si sa fie apreciati pentru reusita lor, femeile au cel mai mult nevoie sa se simta iubite, cuprinse in inima barbatului si in siguranta acolo.
Intotdeauna, cand tu oferi deschis admiratia si deschiderea inimii tale barbatului, el iti va raspunde cu iubire. O iubire din ce in ce mai mare. Tine minte acest secret.
Acesta este poate cel mai mare secret al relatiilor reusite.
 
 
Daca inca nu exista in viata ta acest barbat ce iti e rege si caruia ii esti regina, cheama-l. Gandeste-te la el. Viseaza-l. Infioreaza-te de dorul lui. Chemarea inimii unei femei are puteri magice!
Si pregateste-te pentru el. Cum? 
Invatand sa vezi frumosul din oameni, invatand sa iti manifesti admiratia, aprecierea si recunostinta fata de barbati. In jurul tau oamenii, barbatii, au fiecare macar cateva calitati. Deschide-ti inima ca sa le vezi. Nu trebuie sa faci mai mult.Nu trebuie sa mergi spre barbati, sa le vorbesti neaparat, ci admira-l pe fiecare, chiar si pe cel care nu iti starneste interesul in mod deosebit, in inima ta. Pentru ceea ce are masculin si bun in el. Apreciaza aceste calitati in inima ta, in forul tau launtric,cu sinceritate. Atat.
Nu cauta sa vezi calitatile pentru a descoperi barbatul potrivit pentru tine, ci fa aceasta fata de toti barbatii, cu generozitatea sufletului care stie sa se axeze pe bine si frumos. Si daca inima iti e deschsa, cum ar trebui sa fie facand acest exercitiu de admiratie constanta, vei face acelasi lucru si fata de femei. Vei incepe sa vezi frumosul din viata, in general. Viata are intotdeauna (macar) o latura frumoasa. 
Puterea de a vedea frumosul si binele in oameni te va face foarte feminina. Si foarte, foarte atragatoare. Din interior.
Pe acest fundal, de deschidere si recunostinta, EL va veni. Va veni el la tine, da! Te va gasi fara a fi necesar sa faci vreun efort. Pentru ca acum esti feminina si iubitoare. Pentru ca acum esti pregatita.

**********************************************
Anima

Magicianului…

Aşteptam cuminţică pe hol, se apropia ora începerii cursului şi abia aşteptam să intru în sală. Privirea îmi era focalizată într-un punct, eram profund interiorizată, îmi erau absente orice reacţii la stimulii din jur. Brusc parcă cineva m-a chemat, de câteva ori am clipit şi conştiinţa mea a devenit iarăşi prezentă şi în planul fizic. Priveam în faţă, la vreo 20 de metri o pereche de ochi căprui mă îmbrăţişau cu căldură. Am răspuns cu un zâmbet care îşi avea rădăcinile în zona inimii şi în zona gâtului. Un flux subtil de raze alb strălucitoare a început să circule în spaţiul dintre inimile noastre.

Ne-am întâlnit la jumătatea distanţei dintre noi. Mai întâi s-au atins ochii, nu mai arau 2 perechi de ochi, amândoi aveam doar o pereche de ochi. Vedem şi simţeam acelaşi lucru. Mâinile s-au atins şi ele uşor, am tresărit. De jos în sus un fior puternic a urcat pe coloană, am închis ochii, m-am abandonat trăirilor. Simţeam cum o energie fierbinte, fluidă, luminoasă urcă din mâini şi picioare prin vene formând un stâlp viguros deasupra creştetului care se unea cu lumina lui formând o minunată împletitură. Nu ştiu cât ne-am ţinut în braţe, poate o clipă, poate o eternitate. Când intensitatea trăirii a mai scăzut am deschis ochii şi o altă minune s-a întâmplat: în faţa mea era o altă persoană, dar eu m-am văzut pe mine în ochii lui, mă simţeam atât de „acasă”, expansionată, dar în acelaşi timp eram doar un punct. Am închis iarăşi ochii, i-am atins faţa, mi-am plimbat maina fără ezitare prin părul lui, am urmat conturul feţii lui de parcă îl pictăm.

Faţa mea devenise un zâmbet: ochii zâmbeau, obrăjorii zâmbeau, genele, sprâncenele zâmbeau.[…]Şi sufletul meu se bucură. Toate melodiile de dragoste care au existat şi care vor fi compuse au format o unică simfonie. Totul, inclusiv corpul meu îmi devenise uşor. Totul era cuprins într-un dans sublim în jurul sufletelor noastre care formau o sferă luminoasă multicoloră.

„Mi-a fost dor de tine” am gândit, iar el m-a sărutat în suflet.

autor: Abhiana

******************************************************

ANIMUS

 

 

Marea iubire

 

ASTĂZI EL MI-A SPUS CĂ NU MĂ IUBEŞTE.
Nu mai e nimic de spus, totul e clar, nu mai e nimic de sperat. Totul s-a sfîrşit.
Şi eu odată cu totul. Nu mai am pentru ce să trăiesc, nu mai am pentru ce să respir, nu mai am cum să mă mai bucur vreodată. Nu există viitor, trecutul e mort, iar eu plîng, plîng. Plîng şi zidurile casei în care locuiesc. Chiar şi norii plîng odată cu mine. Plînge întreaga mea lume, care sigur va muri curînd. Nu are cum să mai trăiască.
De aici, din cea mai adîncă şi crîncenă suferinţă, ridic ochii către cer:
– Doamne, iată-mă că plîng pentru că nu sînt iubită de acest bărbat. Oare cum să fac să nu mai sufăr? Oare de ce mi-ai dat puterea aceasta de a iubi, dacă nu mi-ai dat şi omul potrivit care să o primească? Cui să dăruiesc această imensă iubire?
M-am trîntit pe pat, plîngînd şi aşteptînd să mor.
– Dăruieşte-mi-o mie.
Abia acum am înţeles expresia „a înlemni de surpriză”. Aceste cuvinte s-au auzit în cameră, în camera mea. A mea. Da, a mea.
Dar nu aveau cum să se audă aceste cuvinte!
Aşa, cu batista la nas, m-am întors spre sursa acelor năucitoare vorbe. Ochii mei plînşi privesc mari fiinţa din faţa mea. Reuşesc să îngaim:
– Ci…cine eşti tu?
Îl privesc pe necunoscut şi pentru că nu se grăbeşte să răspundă, mă uit la el şi mă trezesc că sînt fascinată de ceea ce văd. Dacă ar exista pe pămînt un bărbat pe care să-l consider perfect pe gusturile mele ca frumuseţe, atunci acesta din faţa mea este. Mă reculeg din lumile în care am ajuns privindu-l si reuşesc să-i aud răspunsul uluitor:
– Sint Cel-ce-te-iubeşte.
– Te rog să-mi spui cine eşti că ţip.
(„Sper să-l conving cu asta.”)
– Bine, atunci sînt Cel-pe-care-îl-iubeşti.
Mecanismul meu de apărare împotriva adevărului evident dar de neînţeles a făcut să ţîşnească prompt răspunsul:
– Nu te cunosc măcar. Acum te văd pentru prima dată. Cum poţi spune că eu te iubesc pe tine. Iubesc pe altcineva, dacă vrei să ştii.
– Mă vezi pentru prima dată, dar mă iubeşti. Te-ai îndrăgostit de mine nebuneşte de la prima vedere. Şi simţi deodată pentru mine o iubire aşa cum nu ai mai simţit faţă de nimeni.
Dau să protestez, nu-mi place că s-a putut observa aşa ceva. Şi nu-mi place că mi-o spune aşa direct. Nimeni nu mi-a mai spus aşa exact şi aşa direct ceea ce simt.
– Şi, dacă eşti sinceră cu tine, continuă el zîmbind misterios, ar trebui să recunoşti că tocmai ţi-a trecut chiar acum prin cap gîndul că este uimitor să simţi aşa ceva pentru un necunoscut, cînd doar cu nici cinci minute înainte simţeai „Cum plînge întreaga ta lume” din cauză că acel bărbat nu te iubeşte. Şi te întrebi cum de e posibil să mă găseşti aşa frumos, cînd nici nu ţi s-au uscat lacrimile pentru el.
Asta e prea mult. Fără să ştiu ce aş putea să-i fac, mă reped înspre el.
Rîde şi se fereşte elegant din partea prea puţin elegantei mele iniţiative.
Brusc, mi se opreşte mintea în loc: „Oare cum a putut imagina natura nişte buze care să zîmbească într-un mod atît de irezistibil?”
El mă întreabă nevinovat:
-De ce te-ai oprit? Îţi plac buzele mele?
Probabil că privirea mea nu prevestea nimic bun, pentru că, preventiv, înainte să fac vreun alt gest lipsit de eleganţă, m-a prins uşor în chiar plinul meu avînt interior nebunesc şi m-a luat în braţe.
„Ooo! Ce fel de a îmbrăţişa are acest bărbat! Ce bine îmi este! Ce pace supremă m-a cuprins! Ce libertate simt, aşa, înlănţuită de braţele lui! Parcă zburăm printre stele! Nu-mi mai trebuie nimic altceva, nimic, nimic. Nu-mi mai doresc nimic altceva decît să rămîn în braţele lui pentru totdeauna.”
Stăm aşa, nemişcaţi, minute întregi, cred, sau poate ore, nu ştiu, nu-mi dau seama. Ştiu doar că la un moment dat au început să strige nişte gînduri în capul meu:
„Cred că ceva este în neregulă în toată această poveste. Nu avea de unde să ştie că m-am oprit din cauză că m-au fascinat buzele lui. Nu avea cum, doar dacă îmi citea gîndurile. Iar eu mă comport atît de ciudat! E totuşi un necunoscut! Iar eu stau în braţele lui foarte încîntată. Puţin spus „încîntată”. Pierdută în extaz sînt. Cred că din cauza durerii sufleteşti de azi mi-am pierdut minţile. Se pare că a fost prea puternică lovitura primită. Aşa se explică faptul că am ajuns în braţele primului bărbat pe care l-am văzut.”
Îi dau încet mîinile la o parte, sesizînd totuşi cît de plăcută e atingerea aceea, şi mă depărtez. Mă aşez încet în fotoliu, cu picioarele sub mine şi-l întreb, pe un ton cît mai glacial:
– Cine eşti? Care e numele tău? Cum de îmi poţi cunoaşte gîndurile? Aş vrea să îmi răspunzi la toate aceste întrebări sau să pleci imediat.
-Nu cred că vrei să plec. Chiar tu m-ai chemat. La mine te rugai cînd am venit.
Mintea mea deapănă clipele înapoi alert, dar cu precizie maximă. „La Dumnezeu mă rugam. Pe El îl întrebam cui să dau această iubire imensă pe care mi-a dăruit-o. Şi atunci acest bărbat apărut din senin în casă a spus: „- Dăruieşte-mi-o mie”. Şi adică acest om vrea să spună că el e Dumnezeu??? Cum să fie Dumnezeu aşa??? ”
„Dumnezeu” zîmbi:
-Da, e greu de crezut pentru tine că aş putea apărea aşa în faţa cuiva. Dar nu-i aşa că acesta e idealul tău de bărbat? Nu-i aşa că „ţi-am ghicit” bine gîndurile şi dorinţele?
Mă privi bucuros:
– După săgeţile pe care mi le arunci din priviri, aşa e, zise el jubilînd.
„Dumnezeu jubilînd. Dumnezeu în faţa mea, luînd acest aspect… încîntător, trebuie să recunosc. Şi eu aici, în fotoliu, interogîndu-l.”
Mă foiesc în fotoliu, îmi schimb poziţia picioarelor, dar în tot acest timp nu-l slăbesc din ochi. El e foarte liniştit şi senin şi mă priveşte amuzat.
Mintea mea continuă să macine: „Dar dacă El e chiar Dumnezeu? Doar ştiu că El poate lua orice formă vrea. El ne ştie toate dorinţele, toate idealurile, toate gîndurile. De ce să neg din start că El îmi poate apărea sub forma aceasta?”
Necunoscutul mă aştepta cu răbdare să îmi ordonez gîndurile, se vedea clar. Deodată m-am simţit foarte stînjenită, amintindu-mi că l-am privit ca pe un bărbat frumos şi că am simţit o dorinţă intensă fată de el.
– Nu ai de ce să te simţi stînjenită pentru asta, mă asigură el. Şi Dumnezeu face dragoste.
??!?? „Chiar că îmi ştie toate gîndurile, of.”
– Cu Cine, dacă doar numai Tu exişti? Dumnezeu este singur. Nu are cu cine face dragoste. Vezi, te contrazici aici. Nu eşti Dumnezeu.
– Eu sînt în toate fiinţele. Dacă două fiinţe fac dragoste, atunci şi Dumnezeu face dragoste.
În faţa logicii mă înclin cu respect mereu:
-Dacă eşti Dumnezeu, te rog să mă ierţi că m-am îndoit de Tine, cînd am spus că Te contrazici.
-Mai degraba te îndoieşti cînd spui „Dacă eşti Dumnezeu”, nu crezi? Dar eu zic să nu te mai gîndeşti la lucruri aşa de serioase. Haide mai bine să mîncăm ceva. Ai nevoie, după emoţiile extreme prin care ai trecut azi. Uite, ţi-am pregătit o surpriză culinară. Ceea ce-ţi place ţie cel mai mult.
M-a luat de mînă şi m-a condus spre o masă ca în poveşti, care a apărut ca din senin în cameră.
– Şi nu te mai mira şi pentru atîta lucru, doar ştii că „dacă sînt Dumnezeu” pot face orice. Şi nu te mai gîndi ca la o vină la faptul că te simţi atît de atrasă de mine ca femeie. Dacă te deranjează aşa mult acest aspect al meu de bărbat frumos, pot sa îmi iau altul, spre exemplu…
– Nu-ţi schimba aspectul, nu, Doamne, te rog, te rog, rămîi aşa cum eşti acum…
– Bine, acum mă simt mai bine în pielea mea, glumi el, rîzînd de promptitudinea cu care i-am răspuns.
Mîncarea era excelentă, mîncam cu… Dumnezeu, iar El luase cel mai minunat aspect din cîte pot exista pentru mine. Şi totul era atît de firesc.
– Da, îmi completează El gîndurile cu voce tare, lucrurile sînt mult mai simple şi mai fireşti decît vreţi voi să le faceţi. Mereu vă complicaţi. Mereu mă puneţi cu literă mare în gîndurile voastre. El în sus, El în jos. De asta vă este atît de greu să mă vedeţi, să mă întîlniţi. Eu sînt cel mai banal lucru, pentru că sînt peste tot. Dacă însă voi mă faceţi preţios, pot deveni şi preţios, ba chiar şi foarte rar.
– Nu, te rog, nu deveni rar, glumesc şi eu. Dar cum să te numesc? Mi-e greu să-ţi spun „Doamne” şi să te văd aici, „în carne şi oase”.
– Ţi-ar fi mai uşor dacă mi-ai spune „Iubirea mea”? Sau simplu, „Iubire”? Ai uitat, dar vieţi întregi m-ai numit aşa. Mă chemai mereu, mereu, numai că nu credeai că pot să vin. Nu ai îndrăznit să speri. Şi ţi-am respectat credinţa aceasta. Nu am venit. Dar acum ai avut noroc de această mare durere sufletească şi ai vorbit cu mine ca şi cînd eram chiar acolo, în faţa ta. Şi am fructificat această breşă în neîncrederere şi am apărut, chiar cu riscul de a fi luat de guler, după cum s-a văzut.
– Păi ai fi meritat să fii luat de guler dacă te-am chemat atîtea vieţi şi în loc să-mi respecţi iubirea şi să vii, mi-ai respectat neîncrederea şi nu ai venit.
– Crezi tu asta? Nu ştii tu că mă chemai şi eu veneam de fiecare dată. Iar cînd să apar în faţa ta, iar veneai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag.
– Gata, Iubire, gata, s-a defectat cumva Dumnezeu?
– Nu-i aşa că te-ai plictisit şi nu mai poţi suporta abia după ce am spus de trei ori? Gîndeşte-te că tu ai făcut aşa cu mine de mii de ori şi eu nu m-am plictisit. Mereu am aşteptat momentul potrivit. Şi iată că nu a fost în zadar. Şi să ştii că nu îţi spun aceste lucruri ca să te fac să mă iubeşti.
M-am uitat la el să văd dacă vorbeşte serios.
L-am îmbrăţişat, topită de fericire. Simţeam că îmbrăţişez toate lumile. Simţeam că trăiesc prin milioane de inimi. Simţeam că îl sărut pe Dumne… Nu, simţeam cum mă topesc în Marea Iubire. Nu ne vom mai pierde niciodată. Marea Iubire. Marea Iubire. Marea Iubire.
– Ce e, draga mea? Iar ai gînduri complicate?

Autor: Luminiţa Manole