Am dezbracat-o de zidurile de ceata, care o incercuiau incruntate, am curatat-o de tepi traumatizanti, care-i patrunsesera adanc in rosul aprins, i-am pansat ranile, inca nevindecate de timp, cu adiere parfumata de copaci infloriti si am suflat apoi incet peste ea, asa goala cum o tineam in palmele mele deschise, respiratia vie a iubirii de tine.
Imi pregatesc inima!
Am vazut, deschizandu-mi mai bine ochii, cateva umbre de indoiala ce-i susoteau inimii mele, pe la colturile inca neatinse de dragoste, vorbe grele, cenusii, invidioase pe care le-am imbratisat cu inocenta narciselor, iar umbrele s-au topit in galben rusinate, lasandu-ma sa ma umplu cu aerul proaspat al iubirii de tine.
Imi pregatesc inima!
Imbaiata cu atingeri diafane de ingeri ai iubirii, imbracata cu amprenta profund stralucitoare a sufletului tau, pulsand multicolor la sarbatoarea indragostirii, acordata discret cu muzica maiastra a iubirii tale, inima mea este acum gata sa-ti cuprinda inima si sa se lase in acelasi timp imbratisata de ea.
Un experiment feminin – efectul pe care il are Femeia in doua circumstante: atunci cand isi exprima senzualitatea, manifestndu-si latura de fascinatoare si efectul pe care il are (sau nu) atunci cand isi ascunde sau inhiba aceasta latura.
In videoclipul postat mai jos, o femeie a ales sa faca acest experiment urmarind timp de cateva zile sa adopte cele doua ipostaze si sa “contorizeze” rezultatul in termeni obiectivi, adica masurabili si verificabili, mai precis urmarind sa vada cat ii este de usor sa obtina pe gratis mici favoruri in fiecare din cele doua ipostaze.
Imi place acest experiment pentru ca nu au participat doua femei diferite, una sexy si alta nu, ci este aceeasi femeie, doar cu atitudine diferita. Si imi place si ca nu exagereaza, nici cu machiajul, nici cu tinuta.
Ce parere aveti, este intr-adevar mai usoara viata femeilor care isi asuma si manifesta feminitatea (si) in latura ei seducatoare?
Odata, o femeie a venit la mine si mi-a spus:” Am fost maritata timp de zece ani cu un barbat si nu ne-am certat niciodata. Iar acum m-a parasit! Ce s-a intamplat?”
Femeia credea ca daca nu s-au certat niciodata inseamna automat ca s-au iubit profund. Ce iluzie! Acest mod de a gandi este o eroare. Logica femeii era perfecta, dar inima are ratiuni pe care mintea rationala nu le intelege.
Din pacate, gresea. Cand iubirea este cu adevarat profunda, certurile sunt inevitabile. Din cand in cand, unul sau altul dintre cei doi parteneri simte nevoia sa sustina un punct d evedere diferit, care chiar daca nu este pe placul iubitei/iubitului, nu este neaparat gresit. Sau unul dintre ei doi chiar greseste, este dreptul fiecarui om sa faca si greseli. Din cand in cand, unul dintre cei doi simte nevoia sa se certe. Dar aceasta cearta nu este capabila sa le spulbere iubirea, ci dimpotriva, le-o imbogateste. Tocmai aici este frumusetea: iubirea stie sa imbratiseze contrariile. Iubirea e facuta ca sa imbratiseze, sa cuprinda si sa ierte.
Daca nu exista aceasta libertate de a fi noi insine si aceasta putere de a intelege, singura solutie este despartirea. Zece ani este o perioada lunga de timp – chiar si 24 de ore sunt mult prea multe pentru a ramane in aceeasi stare de spirit pentru un om obisnuit, caci mintea simte tot timpul nevoia sa oscileze dintr-o extrema in cealalta.
Sa spunem ca iubesti o persoana. Din cand in cand te simti furios pe ea, dar aceasta furie este posibila numai pentru ca o iubesti. Uneori simti nevoia sa te sacrtifici de dragul ei, alteori simti ca arzi de indignare. Si ambele extreme fac parte integranta din tine.
Daca nu te-ai certat niciodata cu partenerul in ultimii ani, inseamna ca nu v-ati iubit. Ati trait intr-o relatie de cuplu, intr-un mariaj poate, dar nu intr-o relatie de iubire. V-ati temut tot timpul ca orice conflict, orice stare de enervare, cel mai marunt lucru ar putea pune capat acestei relatii. V-ati temut atat de tare incat nu v-ati certat.
Nu ati crezut niciunul ca relatia voastra, ca iubirea voastra ar putea supravietui certurilor, ca aceasta din urma va trece, iar voi va veti regasi unul in bratele celuilalt, mai indragostiti ca oricand inainte.
Din cauza acestei convingeri ati luat decizia de a nu fi voi insiva cu adevarat si de a nu va certa niciodata.
De aceea, i-am spus: ” Nu ma mira decat un singur lucru: ca ati rezistat unul langa altul timp de zece ani! Cum a fost posibil?”
Viata este plina de contrarii, de paradoxuri, de ritmuri. Acum pleci, acum te intorci, Acum te desparti, acum te intalnesti din nou. Un om care iubeste cu adevarat, este el insusi. Chiar daca uneori se mai enerveaza; in caz contrar, iubirea lui devine monotona, un fel de fundatura. Ati vazut cu totii relatiile acelea timorate, in care unul dintre cei doi a renuntat la el insusi-fie el barbat sau femeie- si traieste dupa cum doreste celalalt- “da, draga” este mantra sa, dar stralucirea din ochi, entuziasmul, aspiratiile, zambetul si autenticitatea i-au disparut.
Daca nu faci decat sa asculti tot timpul, realitatea devine monotona si moarta. Deasemenea, daca il obligi pe celalalt sa fie ca tine, sa gandeasca ca tine, sa se comporte ca tine, daca il/o tiranizezi impunandu-ti vointa, il omori. Zambetul, viata au disparut. Iubirea se deformeaza intr-o masca mortuara. Fara tremur, fara fior, fara vlaga, fara schimbare, fara viata.
O astfel de iubire nu conduce decat la tensiuni launtrice si falsitate – este imposibil sa te relaxezi in asemenea conditii.
Daca viata ar fi tot timpul asa cum credem noi, daca viata ar fi logica si liniara, nimeni nu ar mai putea cunoaste virtutea rabdarii, a sperantei, a iubirii adevarate, care imbratiseaza contrariile. Nimeni nu s-ar mai transforma, nimeni nu s-ar deschide spre a intelege, spre a cuprinde, spre a iubi mai mult. Nimeni nu s-ar mai intoarce vreodata inapoi, la iubire. Toata lumea s-ar teme, ar tremura si toti si-ar reprima sentimentele.
Chiar daca ar sta langa partenerii lor zece ani sau zece vieti la rand, oamenii ar sta de fapt langa niste straini. Fiecare s-ar controla la sange, ca sa nu deranjeze, ca sa nu greseasca, dar intalnirea nu s-ar mai produce intre inimile lor.
Din fericire, viata nu este deloc liniara, iubirea nu este deloc logica. Logica este moarta, viata este vie- de aceea, intrebarea care se pune este ce trebuie sa alegem: o viata linistita, asa cum vrem noi sau viata insasi, tulburata de iubire?
*********
Anima
(prelucrare dupa un text de Osho, “Cartea despre Nimic”)
― E mult de cînd vin aici la fîntînă să te aştept. De cînd eram copilă visam că deşertul o să-mi facă cel mai frumos cadou din viaţa mea. Acest cadou a sosit în sfîrşit, şi eşti acela tu. Tânărul vru să ia mîna fetei. Dar Fatima ţinea ulciorul.― Mi-ai vorbit de visele tale, de bătrînul rege şi de comoară. Mi-ai vorbit despre semne. Acum nu mai mi-e frică de nimic, pentru că aceste semne mi te-au adus. Iar eu sînt parte din visul tău, din Legenda personală, cum îi spui tu. De aceea, vreau să-ţi urmezi drumul pentru care ai plecat. Dacă trebuie să aştepţi sfîrşitul războiului, foarte bine. Dar dacă trebuie să mergi înainte, du-te spre legenda ta. Dunele se schimbă după vînt, dar deşertul rămîne acelaşi. Aşa va fi şi cu iubirea noastră. “Maktub”, mai spuse. Dacă eu sînt parte din Legenda ta, înseamnă că te vei întoarce într-o bună zi.
Tânărul plecă trist de la întîlnirea cu Fatima. Îşi aduse aminte de cîtă lume cunoscuse. Păstorilor căsătoriţi le venea foarte greu să-şi convingă nevestele că trebuiau să umble pe cîmpuri. Dragostea cerea să fii alături de fiinţa iubită. A doua zi i-a povestit lucrul acesta şi Fatimei. ― Deşertul ne ia bărbaţii şi nici măcar nu-i aduce totdeauna înapoi, spuse ea. Şi atunci ne obişnuim cu asta. Iar ei încep să dăinuie în norii fără ploaie, în lighioanele care se ascund sub pietre, în apa care ţîşneşte generoasă din pămînt. Ei încep să facă parte din toate, încep să fie Sufletul Lumii. Unii se întorc. Atunci toate celelalte femei sînt fericite, pentru că bărbaţii pe care îi aşteaptă ele s-ar putea înapoia şi ei într-o zi. Înainte eu priveam la femeile astea cu invidie şi le pizmuiam fericirea. Acum o să am şi eu pe cine să aştept. Sînt o femeie a deşertului şi sînt mîndră de asta. Vreau ca şi bărbatul meu să umble liber ca vîntul care vălureste dunele. Şi vreau să-mi pot vedea şi eu bărbatul în nori, în animale şi în apă. …
― Fatima este o femeie a deşertului, spuse Alchimistul. Ştie că bărbaţii trebuie să plece pentru a putea să se întoarcă. Ea şi-a găsit comoara: pe tine. Acum aşteaptă ca tu să găseşti ceea ce cauţi. ― Şi dacă mă hotărăsc să rămîn? ― Vei fi sfetnicul Oazei. Ai aur destul ca să cumperi multe oi şi multe cămile. Te vei însura cu Fatima şi veţi trăi fericiţi în primul an. Vei învăţa să iubeşti deşertul şi vei cunoaşte fiecare din cei cincizeci de mii de curmali. Vei observa cum cresc, dezvăluind o lume care se schimbă mereu. Şi vei înţelege din ce în ce mai mult semnele, pentru că deşertul este un magistru mai bun ca toţi. În al doilea an, îţi vei aminti că există o comoară. Semnele vor începe să vorbească insistent despre asta, şi tu vei încerca să le treci cu vederea. Îţi vei folosi cunoştinţele numai pentru binele oazei şi al locuitorilor ei. Şefii de triburi îţi vor mulţumi pentru asta. Cămilele îţi vor aduce bogăţie şi putere.
În al treilea an semnele vor continua să-ţi vorbească despre comoară şi despre Legenda Personală. O să stai nopţi în şir rătăcind prin oază, iar Fatima va deveni o femeie tristă pentru că a făcut ca drumul tău să fie întrerupt. Dar îi vei dărui iubire şi ea îţi va răspunde cu iubire. Îţi vei aminti că ea nu ţi-a cerut niciodată să rămîi, fiindcă o femeie a deşertului ştie să-şi aştepte bărbatul. De asta nu o să-i găseşti nici o vină. Dar vei umbla multe nopţi prin nisipul deşertului şi printre curmali gîndindu-te că poate ai fi putut să-ţi urmezi calea, să te încrezi mai mult în iubirea ta pentru Fatima. Pentru că ceea ce te ţine în oază este propria ta frică de faptul că nu te vei mai întoarce niciodată. Şi-n acel moment, semnele îţi vor arăta că acea comoară a ta este îngropată pe vecie. În al patrulea an semnele te vor părăsi pentru că n-ai vrut să le asculţi. Şefii de triburi vor înţelege asta şi vei fi destituit din Sfat. În acel moment vei fi devenit un negustor bogat, cu multe cămile şi multe mărfuri. Dar îţi vei petrece restul zilelor rătăcind printre curmali şi prin deşert, ştiind că nu ţi-ai împlinit Legenda Personală şi că în acel moment va fi prea tîrziu pentru asta. Şi nu vei înţelege că Iubirea nu-l împiedică niciodată pe un om să-şi urmeze Legenda Personală. Iar cînd se întîmplă asta, este pentru că nu era Iubirea Adevărată, aceea care vorbeşte Limbajul Lumii. …
Fatima apăru în uşa cortului. Amîndoi au plecat printre curmali. Tânărul ştia că era împotriva Tradiţiei, dar asta nu avea acum nici o importanţă. ― Am să plec, spuse el. Şi vreau să ştii că mă voi întoarce. Eu te iubesc pentru că…
― Nu spune nimic, îl întrerupse Fatima. Iubeşti pentru că iubeşti. Nu există nici un motiv pentru ca să iubeşti. Dar tânărul continuă:
― Eu te iubesc pentru că am avut un vis, am întîlnit un rege, am vîndut cristaluri, am traversat deşertul, clanurile au declarat război şi am fost la o fîntînă pentru a afla unde stătea un Alchimist. Eu te iubesc pentru că tot Universul a contribuit ca eu să ajung la tine.
Cei doi s-au îmbrăţişat. Era prima oară cînd trupurile li se atingeau.
― Mă voi întoarce, repetă tânărul.
― Înainte priveam deşertul cu dorinţă, spuse Fatima. Acum o voi face cu speranţă. Tatăl meu a plecat într-o zi, dar s-a întors la mama, şi continuă să se întoarcă mereu.
Nu şi-au mai spus nimic. Au mers puţin pe sub curmali, apoi tânărul o lăsă la intrarea în cort.
― Mă voi întoarce aşa cum tatăl tău s-a întors la mama ta, spuse. Îşi dădu seama că ochii Fatimei înotau în lacrimi.
― Plîngi?
― Sînt femeie a deşertului, spuse ea, ascunzîndu-şi faţa. Dar mai înainte de toate sînt femeie.
,,Şi tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,
Făr de zei te crezi pe lume si pustiu tu te socoti?
Iată-ţi gloria de veacuri ! Umbre mari din lumea noastră,
Ah, ce n-am eu glas de tunet ca sa pot să le rechem !”
George Cosbuc
……………………………………………………. Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
…………………………………………………………. Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
………………………………………………. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Scrisoarea III – Mihai Eminescu
“Nu întrebaţi ce poate să facă ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară.”
“Tara mea de cremene Cine sa iti semene? Tara mea si-a stelelor, Cuibul randunelelor, Cu inalte ierbi, Si cu pas de cerbi..”
“O ţară nu este un simplu teritoriu; acel teritoriu este fundaţia sa. Ţara insă este ideea care se ridică pe acea fundaţie; este sentimentul de dragoste, simţul frăţiei care îi uneşte pe fii acelui pământ”.
O femeie care nu isi iubeste tara este ca o stea care s-a pierdut si nu mai are cer…
Suntem cele ce nasc, cele ce pot crea prin copiii lor, viitorul. Sa ii invatam sa-si pretuiasca tara si sa isi doreasca sa o faca mai buna.Suntem cele ce putem inspira si insufleti.
Suntem românce. Suntem inima acestui neam românesc.Atunci când inima se însufleţeşte se naşte viaţa, credinţa, puterea, curajul. Sufletul neamului românesc se trezeşte la viaţă în ritmul inimilor noastre.
“Pentru mine, România nu e doar o ţară. E un destin.” -Octavian Paler
“Să ne rugăm cu toţii pentru ţara! Deschide-ţi larg sufletul române, ajuta-ne, Dumnezeule milostiv! Chemarea acestui neam este o nesfârşită rugăciune.”
MOTTO:” Nu vei fi singura. Vei fi la locul potrivit. Si..Viata numai schimbari aduce: acum e intr-u fel, maine in altul. Ma uit la viata mea: vartej; centrul este dumezeu. Sunt toate bune”.
Fugim dupa ceva sigur, comfortabil, linistitor…ceva care sa ne asigure (de ceea ce noi, evident, nu suntem siguri). Fugim dupa liniste, dupa ceva al nostru, dupa ceva stabil, pe care sa il legam strans, sa il “punem bine”, sa-l stapanim si sa ne ancoram si noi in el.. Fugim, dar linistea nu se gaseste in fuga, bucuria nu poarta lanturi si alergand.. pierdem Frumusetea, incantarea, sensul si savoarea vietii noastre, minunea ca suntem si ca toate lucrurile sunt.
Cand te-ai bucurat ultima data de toate aceste lucruri simple?
Cautam cu disperare ceva (sau pe cineva) in care sa ne oglindim, care sa ne confirme, nici noi nu stim.. ce?.. ca suntem.. cum?..
Cand de fapt.. chiar SUNTEM!.. si uitam, atunci cand in graba si disperarea noastra spargem chiar noi oglinzile din jurul nostru,(ce sunt peste tot)..nemultumiti..uitam ca noi..
Chiar Suntem.
Suntem si avem o inima si un suflet plin de nazuinte care ne arata calea la sigur 😉 trebuie doar sa ascultam, sa ne urmam sufletul.
Si doar pentu ca ne astupam urechile sufletului alergand in cerc, prea grabiti, prea agitati si tematori, printre oglinzi sparte in care nu vrem sa privim decat daca ne arata ceea ce vrem noi, ceea ce “credem” ca avem nevoie — ne simtim din ce in ce mai siguri ca suntem nesiguri, ca viata e haos, ca dorurile din suflet trebuiesc tintuite bine sub capac si facute sa taca..pentru ca noi trebuie sa alergam, sa luptam, sa obtinem, sa ne julim coatele si genunchii cautand si ne simtim pierduti, sperand la ceva care SA NE DEA.
Exista acest secret, ascuns in aparenta lucrurilor, de care incercam sa fugim, pe care vrem sa il ignoram…
Secretul e ca SIGURANTA NU EXISTA. Nu in exterior, nu in a face compromisuri, nu in a obtine ceva.
Sigur este doar un singur lucru: ca vom muri. Siguranta se gaseste in moarte.
In Viata, nimic nu e sigur, nimic nu e batut in cuie, totul este in schimbare continua; existenta noastra este o calatorie, suntem exploratori in marea, fascinanta aventura a Vietii. Enjoy ! 🙂
Si tocmai atunci cand ne-a sarit siguranta, atunci luminam. Si vedem, in sfarsit, pe unde umblam.
Viata..este, in viziunea mea, ca un fluviu: Dumnezeu i-a daruit o albie, un curs firesc…tumultuos, cu suisuri si coborasuri, cu hauri ametitoare care ne fac inima sa bata cu putere, gata sa ne sparga pieptul, dar… care se revarsa intotdeuna intr-o mare de pace.
Atunci cand viata e lasata sa curga dupa cum ne indeamna inima, fara teama de aruncarile in gol, de cascadele de lacrimi, de tumultul vietii– ea ne conduce Acasa, ne conduce in fericirea inimii, asa cum albia conduce râul spre ocean. Sa tinem minte insa ca fluviul se lasa purtat, razbatand printre stanci, fara teama de caderi, iubind si vaile line, dar si muntii abrupti, izbindu-se cu voluptate de stanci, calatorind dupa propriul ritm, dansand in orice ritm.
Atunci cand insa râul accepta sa fie blocat, prins in baraje, deviat de la ritmul propriei curgeri, spre a fi “linistit”, apa devine statuta; peisajul e sigur, dar mereu la fel, monoton, iar lectiile sunt putine..Si cel mai trist, apa nu va ajunge nicicum sa devina Ocean – libertate, maretie, infinit.
Da, este riscant sa auzi ceea ce susura râul..E riscant sa auzi glasul dorintelor, aspiratiilor si idealurilor din inima ta si sa le urmezi..sa te avanti cu pieptul inainte, in necunoscut, acolo unde iti bate cel mai tare inima. Este riscant sa discerni binele de rau, sa nu mai faci compromisuri, sa inchei relatii nedemne sau sa accepti riscul de a te deschide spre iubiri noi, necunoscute ..Este riscant sa crezi in bine, sa te dedici unor idealuri in loc de a lancezi in rutina comoda a “sigurantei zilei de maine”. Este riscant sa infrunti cu ochii deschisi intunericul, sa iti aprinzi lumina in interior, sa cunosti sacrificiul, sa cedezi ceea ce vrei cu orice pret pentru ceea sufletul iti spune ca e bine. Este riscant sa iubesti pana la capat, sa iubesti cu fapta, nu cu vorba..Este riscant sa accepti sa iti zboare fluturi in inima. Este riscant sa infloresti, fiindca trebuie intai sa spargi bobocul protector. Este riscant sa fii libera; sa fii… asa cum esti.
Este riscant.. pentru ca asta te duce sus si jos, te pune in miscare, te rostogoleste, te izbeste de pietrele indoielii, te agita pana spuma iesita la suprafata ramane curta si alba..Nu e covenabil, nu e comfortabil. Dar acolo, doar acolo, unde inima ta tresalta, vie, acolo esti cu adevarat TU. Darul pe care il primesti, in schimbul acceptarii, imbratisarii nesigurantei, este INCREDEREA. Afli treptat, cu fiecare pas in necunoscut, necuprinsul; raspunsul la esentiala intrebare: “Cine Sunt?”
Iar atunci…ŞTII.
Ştii SA TE BUCURI DE ARUNCAREA IN GOL, DE MUCHIA VALULUI, DE SALTUL IN VID. Devii o maestra a curgerii, de la crestet pana la poale, si te reversi libera, intr-un Ocean de fericire.
Inima iti vorbeste atunci despre ceea de Dumnezeu vrea pentru tine.
Este inspaimantator sa iti urmezi inima, dar este magnific. Te intorci Acasa, mereu. Prin fiecare unda ce curge. Prin fiecare campie insorita, furtuna salbateca, noapte intunecoasa, prin fiecare salt peste stânci, prin fiecare zori de zi.
Vă puteţi imagina cum aţi putea trăi fără nicio sursă de venit? Nemţoaica Heidemarie Schwermer a făcut din asta o filosofie de viaţă. Are 67 de ani, din care ultimii 14 i-a petrecut fără bani şi fără alte posesiuni în afara unui geamantan în care şi-a împachetat strictul necesar.
În urmă cu 23 de ani, Heidemarie Schwermer, o profesoară de vârstă mijlocie abia ieşită din experienţa unui divorţ, s-a mutat cu cei doi copii ai săi în oraşul german Dortmund, un oraş în care numărul persoanelor fără adăpost şi lipsa lor de speranţă erau şocante, scrie cotidianul britanic „The Times”. Din acest şoc iniţial s-a năcut ideea lui Heidemarie Schwermer de a crea un magazin bazat pe troc de obiecte şi servicii. L-a numit „Gib und Nimm”, adică „dai şi iei”.
Heidemarie a fost întotdeauna de părere că oamenii fără adăpost nu au nevoie de bani pentru a se reintegra în societate şi că pentru asta e suficient să se facă utili. Doar că ideea nu prea a prins la cei vizaţi. În schimb, oamenii fără serviciu şi pensionarii au început să vină în număr mare la magazinul ei, formând o reţea care, în timp, a crescut exponenţial. Succesul conceptului a făcut-o pe Heidemarie să se gândească serios la propriul stil de viaţă.
A realizat că poseda multe lucruri de care nu avea neapărat nevoie. A decis să nu mai cumpere niciun obiect fără să renunţe la un altul. Apoi a început să se gândească la lucrurile de care avea cu adevărat nevoie. În ce priveşte hainele, şi-a dat seama că se descurca foarte bine cu ce putea agăţa pe zece umeraşe. La restul a renunţat. Nici cărţile nu au fost cruţate. Într-o zi, Heidemarie şi-a cărat toată biblioteca la un anticariat.
Hotărârea a venit în timp
În parte, decizia ei de a trăi o viaţă mai simplă a fost influenţată şi de psihoterapia pe care a făcut-o în anul ce a urmat divorţului său. „A fost un an foarte dificil. Plângeam necontenit la fiecare şedinţă, dar la sfârşit am fost atât de fericită încât am hotărât să trăiesc simplu şi să îi învăţ şi pe alţii ce acumulasem în timpul psihoterapiei”, povesteşte Heidemarie pentru „The Times”.
Aşa că a devenit ea însăşi psihoterapeut. Între timp, şi alte lucruri s-au schimbat. A început să practice meditaţia şi a realizat cât de nefericită era, de fapt, la locul de muncă. „Eram întotdeauna răcită sau aveam dureri de spate, dar nu făcusem niciodată legătura între starea mea fizică şi insatisfacţia de la locul de muncă.” Când a înfiinţat reţeaua „Gib und Nimm” a început, de asemenea, să experimenteze diverse alte joburi pe lângă cel de la catedră.
De exemplu, a lucrat în bucătăria unei cantine. „Oamenii îmi spuneau adesea: «Ai mers la facultate ca să faci asta?» Dar eu cred că fiecare persoană are o valoare intrinsecă. De ce aş fi mai preţuită pentru că sunt profesoară sau psihoterapuet decât pentru că sunt bucătăreasă?”
Cu cât ducea o viaţă mai simplă, cu atât era mai fericită. În 1995 era deja foarte implicată în activitatea comunităţii „Gib und Nimm”, nu mai cumpăra aproape nimic şi locuia mai mult prin casele membrilor comunităţii pentru perioade scurte, în schimbul unor activităţi casnice pe care le oferea. În 1996 şi-a dat seama că trebuie să meargă mai departe de atât şi a luat cea mai radicală decizie de până atunci: să trăiască fără bani. A renunţat la apartamentul său şi la meseria de profesoară şi a început o viaţă nomadă. Avea de gând să facă asta timp de 12 luni dar iată că, 14 ani mai târziu, încă trăieşte după principiile „Gib und Nimm”. O lume plină de iubire
„Ce fac eu acum a fost, la început, un simplu experiment, care în timp s-a transformat într-un model demn de urmat. Situaţia lumii, în special discrepanţa dintre săraci şi bogaţi m-a convins să fac aceşti paşi. Eu trăiesc în continuare în abundenţă, chiar şi fără niciun ban”, a explicat Heidemarie pentru „Adevărul magazin de duminică”. „Eu sunt convinsă că la un moment dat toţi oamenii vor ajunge să trăiască fără bani pentru că aşa este mult mai uşor. Modelul meu încearcă să le explice oamenilor că este foarte important să preia răspunderea pentru sine şi pentru întreg.”
Heidemarie profeţeşte o schimbare a valorilor „pentru că există lucruri mult mai importante decât valorile actuale”, lucruri despre care crede că vor prinde şi în afara grupului lor. „În loc de «Cum arăt?», «Cum pot să-i impresionez pe ceilalţi?» ar trebui să ne întrebăm «Cum aş putea să-mi las amprenta asupra lor?», «Ce ne face cu adevărat fericiţi?», «Cum îi putem ajuta şi sprijini pe cei din jurul nostru? şi «Cum putem ajunge să trăim împreună într-o lume plină de iubire?».” Heidemarie a pornit să schimbe lumea ţinând prelegeri despre stilul ei de viaţă. Multe dintre acestea se întâmplă în Germania, dar a mers şi în Spania, Italia şi Elveţia.
Dacă ar fi invitată, ar veni şi în România. „Depinde cât de deschis e fiecare om în parte. Eu am învăţat să mă apropii de alţii, să le ofer capacităţile mele şi să le descopăr pe ale lor. Dacă cineva doreşte să-i prezint ideile mele şi să afle despre experienţa mea, trebuie să mă întrebe. Nu pot obliga pe nimeni să mi se alăture.”
Nemţoaica ştie că mulţi o consideră o idealistă cu idei utopice, însă ea spune că dacă are vreo influenţă asupra oamenilor, aceea nu e legată de încercarea sa de a-i convinge să trăiască fără bani, ci de a schimba lucruri mărunte în vieţile lor. „Deviza mea este «pas cu pas» şi totul trebuie să fie în concordanţă. În afară de asta, paşii trebuie să se potrivească şi cu drumul din viaţa fiecărui om în parte.” Despre ea spune că a devenit un om cu adevărat fericit. „Temerile şi grijile mele au dispărut încet-încet, iar locul lor a fost luat de fericire şi aventură, sentimente ce mă urmăresc întreaga zi.” Heidemarie participă la emisiuni televizate şi ţine numeroase prelegeri despre stilul ei de viaţă În acest moment, singura companie pe care Heidemarie nu a convins-o să-i ofere serviciile în schimbul altor servicii este cea a căilor ferate. Aşa că încă are nevoie de bani pentru tren, atunci când călătoreşte pe distanţe lungi. Nemţoaica are puşi de-o parte 200 de euro, pentru cazuri de urgenţă. În rest, nu păstrează niciun ban care ajunge la ea. De exemplu pensia. „Am decis că este în regulă că-mi colectez pensia, însă o dau altora aproape pe toată şi păstrez doar cât am nevoie pentru a-mi plăti călătoriile cu trenul.”
Heidemarie nu are asigurare de sănătate pentru că nu a vrut să fie acuzată că cerşeşte la stat. În schimb, se bazează pe ceea ce numeşte „puterea autovindecării”. „Când mă doare ceva, îmi pun palma pe locul respectiv şi îmi spun că am puterea să mă vindec singură. Şi durerea dispare.” Dar dacă ar suferi de ceva cu adevărat serios? „Cancer? Atunci cred că voi muri. M-am pregătit deja pentru moarte de câteva ori, când m-am simţit foarte rău. Dar a doua zi m-am ridicat din nou şi eram în regulă.”
În general se simte tânără şi puternică însă Heidemarie s-a pregătit şi pentru ultimul pas, organizându-şi deja propria înmormântare. A aranjat cu un preot să îşi acopere costurile de înmormântare oferind regulat consiliere psihologică enoriaşilor care suferă după moartea celor dragi.Singura ei tristeţe sunt oamenii fără adăpost, cei care trăiesc fără bani dar nu din proprie iniţiativă. Pe ei nu a reuşit să-i convingă că nu e nevoie să cerşească pe stradă ca să aibă ce mânca.
„Am ţinut prelegeri pentru aceşti oameni, dar numai şase sau şapte s-au prezentat. Nici n-au vrut să audă. Unul dintre ei m-a acuzat că am «legături», că reuşesc să fac ceea ce fac pentru că cunosc oameni. Bineînţeles că am contacte. Despre asta e vorba. Altfel nu ar funcţiona!”, explică nemţoaica.
Una din melodiile mele preferate este “Listen” : as ptea-o numi un manifest al propriei identiati – vocea unei femei se inalta, afirmandu-si unicitatea, gasind forta de a se desprinde de asteptarile celor din jur (oricat de dragi), pentru a se gasi pe sine si a se manifesta urmand vocea launtrica, glasul propriei inimi.
Cred ca fiecare inima e unica.
Si cred ca fiecare inima vorbeste.
In taina, inima ne indeamna spre ceea ce este bun pentru noi; ne povesteste despre ceea ne dorim cu adevarat si ne da ghes, tresarind, ori de cate ori in viata noastra se ivesc ocazii de a ne implini visele, dorurile, aspiratiile, dorintele cele din inima, ce fac sa ne creasca inima de bucurie.
Ei bine, din aceasta ascultare a inimii,din aceasta afirmare de sine si manifestare a ceea ce suntem, in mod unic si irepetabil fiecare, se naste INCREDEREA IN SINE.
Pentru ca increderea in sine e acea certitudine ca tu esti tu si ca e bine ca esti .
Este un dar pe care ti-l faci tie insati ori de cate ori apleci urechea ca sa auzi si talmacesti susurul inimii tale; un dar care te face sa zambesti, sa iti faci vocea auzita in inaltul cerului, sa dansezi libera pe scena vietii, sa fi -simplu- TU insati.
* “A iti dori sa fii altcineva, inseamna sa pierzi ceea ce esti”.
* “De ce sa te compari cu altcineva? Nimeni din intreaga lume nu se pricepe mai bine decat tine sa fie Tu”.
* “Inainte de a iubi pe cineva, trebuie sa te iubesti pe tine insati. Acceptand ceea ce esti si fiind la maxim tu insati, ii vi face fericiti pe ceilalti prin simpla ta Prezenta.”
Vine o vreme in viata oricarei femei, o vreme de rascruce, cand este tipul ca ea sa se retraga, in inima, pentru a se privi pe ea insasi. Pentru a se asculta si cunoaste pe ea insasi. Un timp pentru a cerne si a discerne.O rupere din lantul obisnuintelor, o desprindere de ceea ce e cunoscut. Solitudine si oglindire in ape limpezi.
Ca si cum, din foaie plina de ceea ce au scris ceilalti despre tine si tu ai incercat sa cofirmi, devii creion cu radiera – stergi si corectezi, renunti la cee ce nu esti…Adaugi si scazi,scrii si compui…ASCULTI. Te asculti si vocea inimii tale, desprinsa din murmurul multimii, regasita in sine, se desfasoara in acorduri de celesta simfonie, iar viata ta devine AUTENTICA.
Un soldat american, inainte de a pleca pe front, s-a dus la biblioteca si a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis sa-i scrie acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor devenea din ce in ce mai puternica.
Intr-una din scrisori, el i-a scris si a rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a trimis nicio fotografie.
Cand s-a terminat razboiul si el s-a intors in SUA, si-au dat intalnire in New York , in Grand Central Station. Ca sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir.
Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea? Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata.
Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si… era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir.
Langa el s-a oprit o doamna mai in varsta. Avea un trandafir in mana.
Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de neatragatoare si imbatranita. Voi ce ati fi ales?
Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el, l-a privit si l-a intrebat:
–Vii cu mine soldat?
Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana mai in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:
–Buna ziua, si a invitat-o la cina.
Iar aceasta i-a spus:
–Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine, sa-ti spun ca te asteapta la restaurant.
Heidemarie participă la emisiuni televizate şi ţine numeroase prelegeri despre stilul ei de viaţă
ARTA FEMINITATII CONȘTIENTE 
http://embed.trilulilu.ro/audio/folkforever/b540dc7e61126a.swf