Eternul Feminin(fragmente)
Încă înaintea veacurilor, am ieşit din mâinile lui Dumnezeu…
destinată să ma înfrumuseţez tot mai mult prin timpuri,
conlucrătoare la opera sa.
prin adunarea elementelor care se caută,
şi se reunesc două câte două,
şi renasc într-un al treilea lucru.
ca forţă de condensare şi de concentrare.
eu, parfumul care le face să vină în fugă
şi le antrenează, în libertate, cu pasiune,
pe calea unificării lor.
– Idealul suspendat mai presus de ea
pentru a o face să se ridice.
mă disimulam sub afinităţi abia conştiente,
sub o polaritate moale şi difuză.
desenează, prin vârtejurile lor,
primele liniamente ale chipului meu.
agitam Masa originară, aproape amorfă,
care se precipita în câmpul atracţiei mele;
– şi insinuam până în atomi, aceste abisuri de micime, neliniştea obscură şi tenace de a ieşi din solitudinea lor spulberată,
– de a se agăţa de ceva, din afara lor.
– cu condiţia să fie într-adevăr un centru de activitate –
se supune, în mişcările ei,
unui rudiment de iubire pentru mine,
– Universalul Feminin.
în fiinţele alese pentru a fi în mod special imaginea mea.
ca şi cum aş fi ezitat să mă fixez
sub o formă palpabilă…
– mai diferenţiată, totuşi, după cum
sufletele deveneau susceptibile de o uniune
mai bogată,
mai profundă,
mai spiritualizată.
în secret,
tipul soţiei şi al mamei…
– aşa cum miezul măslinului nu se goleşte
la fiecare nouă primăvară.
ca să poarte o conştiinţă extinsă.
Aşa încât, pe măsură ce
fiinţele vii se perfecţionau pe Pământ,
la toate zonele concentrice ale dorinţelor lor
am putut să mă pun faţă în faţă, cerc cu cerc,
– mereu depăşind, totuşi, creşterea lor -,
ca formă adecvată a beatitudinii lor.
de la un orizont la altul,
prin oraşe şi păduri.
efervescenţa umană prin care fermentează Lumea, –
cântecul şi podoaba păsărilor, –
zumzetul nebun al insectelor, –
înflorirea neobosită a florilor, –
activitatea perseverentă a celulelor, –
truda fără margini a germinărilor…
şi în sânul căreia vibrează
toate acestea.
cu focul care arde în inima lui.
El acumulează Puterea,
urmăreşte Gloria,
creează Frumuseţea,
se devotează Ştiinţei.
Şi nu-şi dă seama, de multe ori, că
sub atâtea forme diferite,
cea care îl însufleţeşte este mereu aceeaşi pasiune, –
epurată, transformată, dar vie -,
atracţia Femininului.
după tulburarea în care l-a aruncat prezenţa mea.
el îşi imaginează la început
că iubirea lui merge numai spre un individ ca şi el,
pe care-l înfăşoară cu puterea lui,
şi pe care şi-l asociază nestânjenit.
o strălucire care-i sensibilizează inima,
şi care străluminează toate lucrurile.
unei dispoziţii subiective a spiritului lui fermecat,
sau unui simplu reflex al frumuseţii mele
asupra miilor de faţete ale Naturii.
care se declanşează în el la apropierea mea
şi tremură constatând
că nu se poate uni cu mine fără a fi luat, obligatoriu,
ca slujitor al unei opere universale de creaţie.
şi îşi dă seama că atinge, în mine,
marea Forţă secretă,
misterioasa Latenţă, –
venită sub această formă
pentru a-l antrena.
Nu numai prin intermediul sensibilităţii lui,
ci prin conexiunile fizice ale naturii mele,
eu mă prelungesc în sufletul Lumii; –
sau, mai degrabă,
eu sunt atracţia Universalei Prezenţe
şi nenumăratul ei surâs.
Poarta Pământului, –
Iniţierea…
mi se dă mie,
şi este prins de Univers.
a crezut că poate să mă cuprindă în braţele lui.
în doi, unde să ne fim de ajuns.
Exact în acel moment eu m-am destrămat în mâinile lui…
în efortul de purificare laborioasă
la care farmecul meu este făcut să vă invite?
adică, aplecată asupra Viitorului,
asupra Idealului.
să mă posedaţi într-o Formă gata făcută,
mă sufocaţi…
voi pervertiţi,
răsturnaţi din punct de vedere geometric
natura mea.
nu puteţi să vă agăţaţi de Idolul meu încremenit
fără a fi deturnaţi înapoi;
voi vă materializaţi în loc să deveniţi dumnezei.
cu atât vă îndepărtaţi de Realitate…
Neîndemânatic în a distinge Mirajul de Adevăr,
Omul n-a ştiut, pentru mult timp,
dacă trebuia să se teamă de mine
ori să mă adore.
se temea pentru puterea mea străină lui
şi pentru inexplicabilele vertijuri.
Speranţa şi Încercarea lui. –
După mine se făcea separarea în bune şi rele.
Poate că m-ar fi considerat definitiv rea dacă Christos n-ar fi venit.
II
Atunci când s-a spus: Melius est non nubere,
m-au crezut moartă pentru Viaţa veşnică.
şi m-a plasat între El şi oameni,
ca pe un nimb de glorie:
adevărata mea esenţă,
şi i-a repus pe Oameni,
care pierduseră urmele mele,
pe adevărata cale pe care îmi purtam paşii.
aşa cum sunt încă de la naşterea mea,
apelul la uniune cu Universul, –
atracţia Lumii aşezată pe o faţă omenească.
adică spiritualizează.
în generarea Spiritului.
a trebuit să-mi schimb forma,
fără ca vechea mea natură să fie alterată.
Realitatea mea s-a înălţat, atrăgătoare;
ea planează între Creştin şi Dumnezeu.
Şi pun în mişcare, dar în libertate.
iată semnul timpurilor noi.
ca şi cum aleşii lui Dumnezeu,
şi ar fi putut evada din curentul cosmic în care au luat naştere.
nu trebuie să-şi scoată iubirea afară din inima lui.
El trebuie, dimpotrivă, să rămână esenţialmente uman.
pentru a-şi sensibiliza puterile,
şi a-şi trezi sufletul la pasiunea divină.
eu sunt umbra maternă care se apleacă asupra leagănului,
– şi forma strălucitoare pe care o iau visele de tinereţe,
– şi aspiraţia fundamentală care traversează inima
ca o putere neîndoielnică şi străină,
– urma, în fiinţa individuală, a axei Vieţii.