Iti multumesc, Doamne!

Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai ajutat să devin conştientă de mine însămi şi de prezenţa Ta. Ştiu că, în mare măsură, eu mi-am ales Calea, dar Tu m-ai ajutat să merg pe ea şi îţi mulţumesc că ai avut grijă să nu mă rătăcesc!
Îţi mulţumesc pentru florile minunate pe care mi le-ai crescut în suflet, pentru că ele mi-au atras privirile şi, astfel, nu m-au mai speriat ciulinii împrăştiaţi în jur ce păreau gata să-mi năpădească potecile. Astfel, nu m-am descurajat şi, chiar dacă, uneori, m-am mai întristat, nu m-am schimbat. Chiar dacă mi-au mai zgâriat uneori tălpile, nu mi-au atins şi sufletul, înălţat fiindu-mi de parfumul dulce şi blând al înfloririlor Tale. Îţi mulţumesc că ai grijă de ele aşa cum ai grijă de mine.
Îţi mulţumesc pentru spaţiul liniştit şi cald din interiorul meu pe care m-ai învăţat să mi-l creez şi să mi-l menţin curat şi frumos. Astfel, m-am retras acolo şi nu mi-a fost prea greu când, uneori, cerul se înnegura, când ploaia îmi părea prea rece peste umeri, ori când crivăţul îşi îndeplinea şi el menirea, bătându-mi pe la ferestre.
Îţi mulţumesc pentru că m-ai ţinut de mână şi mi-ai mângâiat inima când drumul mi s-a părut mai anevoios, că mi-ai ridicat privirile spre înălţimi ca să pot vedea mai întâi lumina cerului şi a soarelui lumii şi abia apoi noaptea şi pământurile ei, care păreau pe alocuri aride. Astfel, am putut să merg înainte cu credinţa în frumuseţea jocului, în minunea reuşitei şi în extraordinara comoară din mine pe care, pas cu pas, o adunam sau o dăruiam pe drum, după cum sfaturile Tale mă îndrumau să fiu.
Îţi mulţumesc pentru oamenii frumoşi pe care mi i-ai trimis înainte, pentru că ei mi-au dăruit zâmbete şi încredere, mi-au trezit entuziasmul şi dragul de viaţă, mi-au inspirat visele şi curajul de a le împlini. Astfel, m-am îndepărtat de aceia care ar fi putut să mă deturneze, ori să-mi lege aripile de pietrele grele şi negre în interiorul cărora sălăşluiau.
Îţi mulţumesc că mi-ai pus în faţă oglinzi care mi-au arătat cum sunt şi care m-au ajutat să nu mă îndepărtez de aceea care îmi doream să devin. Îţi mulţumesc pentru frumuseţea lor interioară, pentru bunătatea şi generozitatea lor, pentru răbdarea şi înţelegerea lor faţă de tot ceea ce au primit din mine, pentru bucuria şi recunoştinţa lor faţă de tot ceea am însemnat pentru fiecare, pentru corectitudinea şi fermitatea răspunsurilor primite, precum şi pentru neaşteptatele daruri. Îţi mulţumesc pentru liniştea lor, în care m-am privit, pentru limpezimea lor, în care m-am recunoscut, pentru strălucirea lor, de care m-am dorit învăluită. 
Îţi mulţumesc şi pentru că mi-ai arătat, totodată, şi petele răzleţe, şi cioburile, căci m-au ajutat să înţeleg cât de atentă să fiu, câtă grijă să am, cât de dedicată să devin pentru a-mi păstra Lumina oglindită întreagă, curată şi strălucitoare. Astfel, n-am avut prea multe regrete şi nici prea multe remuşcări, nici prea mult de iertat şi nici prea mult de corectat, nu mi s-a părut nici prea greu de uitat şi nici prea mult de aşteptat.
Îţi mulţumesc că mi-ai deschis ferestrele şi uşile potrivite, că nu m-ai lăsat să bat prea mult pe la porţi închise, că mi-ai descuiat lacăte ferecate ce mi-ar fi blocat calea, că ai rupt zăgazuri şi ai desfiinţat barierele din trecătorile spre care mi-ai căzăuzit paşii, că mi-ai desfăcut aripile dincolo de colivii, că mi-ai deschis cerurile şi mi-ai arătat infinitul acela din care am plecat.
Îţi mulţumesc că mi-ai sădit în inimă dorul de Tine, dar şi pofta de viaţă, că mi-ai dăruit candoarea copilului, dar şi intuiţia adultului, că m-ai ajutat să mă accept şi să mă simt bine cu mine însămi, în solitudine sau în mijloc de mulţime, dar şi să-mi doresc desăvârşirea sufletului în trup omenesc, că m-ai trimis aici să învăţ să-mi amintesc că, în timp ce sunt Eva alături de Adam, mai presus de ea,  EU SUNT.
Şi îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să uit de IUBIRE!  Mi-ai sădit-o în suflet, mi-ai scris în inimă cuvintele ei, mi-ai pictat-o în cele mai frumoase culori, mi-ai deschis ochii să o văd şi inima să o primesc, m-ai învăţat că o merit, m-ai împins pe încurcatele Tale cărări, Doamne, pentru a fi îmbrăţişată în nemărginitele-i aripi. Din frumuseţea a toate câte sunt pe pământ nu aş fi văzut, poate, atât de mult dacă Tu nu ai fi reaprins în mine, mereu şi mereu, focul sacru al Iubirii, dacă nu m-ar fi mistuit dorul de ea şi dacă n-aş fi fost renăscută, de atâtea ori, în atâtea vieţi, din cenuşă, în toată splendoarea şi măreţia ei.

Dar cel mai mult îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mă adormi în fiecare seară în îmbrăţişarea lui şi pentru tot ceea ce împreună suntem, pentru tot ce nu pot cuprinde aici, în această pagină. Tu ştii ce-i în şi al sufletului meu. Mulţumesc!

Femeia este rara


Femeia, acest mister ce creează Universul. O întîlnim peste tot: femeia-mamă, femeia-soră, femeia-iubită, femeia-soţie, femeia-amantă, dar şi femeia-om politic, femeia-director, femeia-om de afaceri…Oare unde se regăseşte femeia contemporană care se plînge din ce în ce mai des de nefericire, de neîmplinire?
 
Să fie de vină noul tip de femeie, femeia-bărbat? Privind în jur vedem o nouă femeie, cu un comportament confecţionat, cu o atitudine masculină, dornică să fie cît mai egală cu bărbatul în ierarhia socială.
 
Unde este însă Femeia? Cea care inspiră poeţii şi pictorii cu misterul ei… Femeia fascinatoare, iniţiatoare, cea plină de erotism rafinat, femeia-copil, femeia-spirituală.
 
Femeia a uitat şi a abandonat adevărata sa putere feminină: seducţia. Orice femeie are puterea să aibă orice relaţie doreşte, un cuplu armonios unde fericirea şi iubirea să înflorească.
 
Femeia este un alchimist al Universului, are piatra filosofală… tot ce trebuie să facă este să-şi trezească sufletul şi să folosească acea putere ascunsă. Forţa feminină, acea energie colosală, misteri-oasă, o însoţeşte oriunde s-ar duce şi orice ar face. Are puterea de a încînta, de a seduce. Fiecare femeie s-a născut cu propriul mister, cu înfăţişarea şi magnetismul personal şi de aceea o femeie nu trebuie să înceteze, în nici o împrejurare, să fie Femeie.
 
Capacitatea de seducţie a femeii se naşte din privirea sa profundă, infinită, ceva în care te poţi pierde cu uşurinţă, în care îţi poţi pierde propria identitate, pentru a renaşte.
Femeia este rară, Ea îngenunchează marile personalităţi masculine, Ea răstoarnă tronurile, Ea opreşte anii. Pielea sa este de marmură, iar cînd apare Una, Ea pune în impas întreaga lume
Unde se duc fluviile, zăpezile, păsările singuratice? Toate se scufundă în Femeie Dar Ea este rară Va trebui să fugim cînd o întîlnim, deoarece cînd iubeşte este implacabilă Dar Ea este rară. Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei.

Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru. Cînd Ea se dăruieşte Lui, într-un moment sacru, îi deschide prin calda obscuritate a pîntecelui ei poarta către o altă lume. Ea este izvorul virtuţilor: dorinţa pe care Ea o inspiră consumă excitarea. Scufundarea în Ea redă castitatea. Ea este sterilă pentru că Ea opreşte roata timpului. Ea readuce bărbatul în copilăria lui. Ea este cea care îl restituie muncii, îndatoririlor sale. Femeia adevărată este cea care face din bărbat mai mult decît este. Ea este suficientă pentru ca el să existe în plenitudine.

Bărbatul trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată, şi chiar dacă el a ales alte asceze, o va întîlni din nou sub forme simbolice.Descoperirea Femeii Adevărate este o graţie. Unirea cu Ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu Acele întîlniri stranii! Ea apare brusc în trupul falselor femele, iar bărbatul favorizat care o vede începe să tremure de dorinţă şi de teamă. Apoi totul se va transforma, iar el va înceta să se mai joace cu el însuşi” (Louis Pauwels – Conferinţă imaginară: „Femeia este rară”)

 
Cert este că bărbatul trebuie să treacă prin Femeie pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată. Femeia, orice femeie, este adevărata iniţiatoare a bărbatului, calea sa către Sine.
 
Femeia trebuie însă să se desăvîrşească, deoarece prin desăvîrşirea sa, va produce desăvîrşirea acestei lumi. Prin transformarea ei conştientă se va produce transformarea inconştientă a acestei lumi. Adevărata natură a femeii este Iubirea, lege fundamentală a Universului. Ea se poate regăsi astfel, iubind necondiţionat, dăruind lumină şi pe sine. Femeia naşte universuri cînd se lasă purtată de energia ce i-a fost dăruită.

    Ce muzică poate încînta mai mult urechea unui bărbat decît muzica unei femei ce face dragoste, ce dans poate fi mai minunat decît trupul unei femei ce se unduieşte pe ritmurile pasiunii?… Femeia poate face o artă din amor… o artă a vieţii eterne.

Femeie!!! Fii femeie!!! Iubeşte, dăruieşte, ascultă, iartă, creează, joacă-te… fă dragoste!!!
   Sursa: Ingerasul Iubirii
Autoare: Elena Musat

Sa iti povestesc cum iubesc si cum am iubit…

  
[…]Râdeam cu o prietenă care se mira că niciodată, niciodată de când mă ştie ea n-am ponegrit bărbaţii şi dragostea, cu toate că nu am ţopăit chiar de fericire perpetuă în istoriile mele. Şi îi spuneam că în fiecare relaţie pornesc cu toate celulele intacte.

Nu a fost mereu aşa, încrederea în dragoste mi-am recăpătat-o după marea răscruce şi simt ca pe un dar privilegiat aceasta putere de regenerare a sufletului şi de încredere necondiţionată în splendoarea esenţiala a iubirii dintre un bărbat şi o femeie.

[…]Eu ştiu încă de la început, ştiu că toate scrisorile de dragoste pe care le-am scris cândva nici nu contează cui, toate scrisorile pe care le scriu, toate chemările, tot dorul meu după Iubitul, îşi vor primi răspunsul cândva, nu contează când, dacă nu în viaţa aceasta, va fi în altă viaţă sau în lumile dintre vieţi, pentru că ştiu că nici o fărâmă de iubire nu rămâne nesporită, nerăsplătită cu adevărat împărăteşte.

Cum văd eu dragostea? Ce se întâmplă când mă îndrăgostesc? Îmi leşină continuu mâinile, mă inunda fără veste un fluviu interior efervescent şi îmi ies din malurile fiinţei cu totul. Inima este mult, mult în afara mea şi respiraţia cuprinde nu doar pieptul, sunt pulsatorie într-un fel care îmi dă senzaţia că înăuntrul meu înfloresc continuu copaci şi izbucnesc în galben orbitor şi portocaliu şi violet înalt…

Atunci e cu adevărat strigătul acela pe care îl cunoşti: Daţi-mi un trup, voi, munţilor, pentru că aş vrea să mă desfac din încheieturile mele omenesti, să se spulbere toate limitele de oase şi carne. Dar şi munţii sunt prea stângaci…  prea grei de materie. E o sete vertiginoasă care mă face să tânjesc la punctul acela de intensitate hipnotică, unde începe totalitatea.

Şi când fac dragoste să mă dizolv pur si simplu în trupul iubitului şi să nu mai fiu în stare să spun cine sunt eu şi cine este el… Să ne iubim, să ne dorim în mod continuu, ameţitor, să simţim cum ne amalgamam de-a dreptul, cum ne pătrundem ireversibil unul de celalalt. Amestecându-ne sângele, respiraţia, sufletele.

Cum văd eu relaţia de cuplu, ce aştept de la un bărbat? Impetuozitate, sevă de viaţă, largheţe sufletească, vocaţia libertăţii şi a explorării, imaginaţie sclipitoare şi inteligenţă înţeleaptă, poftă de joacă, umor surprinzător, dragoste de oameni şi dragoste adâncă de Dumnezeu. O poezie activă a sufletului şi a limbajului chiar cotidian, să mă îmbrace în aurul şi mierea cuvintelor, să mă cucerească şi să mă alinte în cuvinte.

Şi săruturi şi mângâieri neostenite, de o senzualitate răvăşitoare, înflăcărată şi săruturi şi mângâieri tandre, mătăsoase, nepământeşti…. Să se bucure cu totul de dragostea pe care i-o dăruiesc. Să înseteze împreună cu mine la topire-contopire. Să aibă forţa interioară şi propria putere de a se dărui, de a se dezvălui, nu doar mie, ci lumii intregi şi Divinului însuşi.

Bărbatul e limpezimea, voinţa, nobleţea, seninătatea, curajul, dreptatea. El este făptuitorul, întemeietorul. Un căutător profund, mereu gata să escaladeze muntele interior, solidar cu mine în această căutare, deschis către solidaritate cu toţi adevăraţii căutători. Are vocaţia prieteniei, este generos, neistovit, plin de credinţă în cele bune, are capacitatea de a se minuna în faţa vieţii, de a învăţa continuu. Şi mai ales are sentimentul de recunoştinţă faţă de toate darurile existenţei. Şi dorinţa-voinţa-puterea de a face lucruri care contează, care folosesc multor oameni.

Punctul culminant al iubirii este tocmai această încredere absolută unul în celălalt. Libertatea totală în relaţia noastră. Adevărul complet despre sufletele noastre, adevăr pe care ni-l împărtăşim, adevăr care ne este merinde pentru drum. Este intimitatea care ne face să comunicam în deplină pace interioară şi ne face totodată să ne simţim unul altuia gândurile şi stările, chiar fără să mai avem nevoie de cuvinte.

Este momentul în care comunicarea noastră atinge intensitate supraomenească, scoţând fiinta cea nouă pe care o alcătuim din chingile pământeşti şi proiectând-o undeva pe verticală. Eu cred că punctul culminant al iubirii dintre doi oameni este în Dumnezeu adevărat. Cred că iubirea este cel mai dulce-grabnic drum către Împărăţie. Care  izvorăşte mereu dinăuntrul nostru.

Da, sunt riscuri. Sunt capcane. Gelozia. Ataşamentul. Posesivitatea. Frica. Orgoliul. Comoditatea. Plictisul, sastisirea. Lăcomia. Orbirea şi încăpăţânarea. Dar o iubire poate supravieţui atâta timp cât ţinta ei e dincolo de noi. Când cuplul nu e un capăt – cu toate marile lui iluzii de stabilitate, căci în lume, cred eu, nu există încremenire, ceea ce nu creşte, cu siguranţa des-creşte, se stinge, se împuţinează. Când cuplul este şi el o treaptă. Foarte aproape de cer.

 

Sursa: Dulce Deea