Este important ca femei să înțelegem că de fapt nu bărbatul este călăul, ci chiar lipsa iubirii de sine, care ne facem să devenim de buna voie sclave bărbatului, fără ca el să ne ceara sau să vrea aceasta.
Acest lucru se petrece când femeia se închide în relație încercând sa il impresioneze pe bărbat și să îl păzească cât mai bine. Când uită de ea, ca să îl “aibă ” pe el.
Astfel ea își construiește de fapt propria închisoare, căci a sta paznic ca să tii pe cineva te face chiar pe tine prizoniera, legată, te face să uiți de bucuria vieții și de drumul tău.
A nu avea grija de fericirea ta, punand-o in cârcă altcuiva, oricât de apropiat, îl va ingreuna pe celălalt, iar pe tine te va face să te simți tot mai neputincioasă, tristă, rătăcită, pierdută de tine. Fără putere, dezarmata, dezamagita… de el?… sau de tine?!
Femeii moderne îi place să dea vina pe bărbat pentru ofilirea ei si să creada ca el ar trebui să o faca să înflorească.
Adevaraul este ca barbatul nu are puteri supranaturale, el stie și poata înflori doar o femeie pregătită, o femeie fericită prin ea insasi, întreagă prin ea însăși, care nu stă, legată de el, uitând de ea, devenind o umbra a lui.
Cu o umbra, nu se pot face multe… mai ales nu se poate face dragoste.
Nici tu nu te-ai indragosti sau te-ai dez-indragosti de doar o umbră a bărbatului ce-a fost candva bărbat in toată puterea cuvântului.
Și e atât de dureros când realizezi ca femeie că dorind prea mult “iubirea” ideala, ai devenit doar o umbră a ceea ce erai cândva!
Este responsabilitatea noastră să ne cunoaștem și să ne iubim, să avem standarde și să avem grijă de noi, dincolo de relație. Să fim întâi femei, să cunoaștem tainele feminității, să avem iubire infinită, dar și granițe sănătoase, care ne vin din iubirea de sine.
Pentru aceasta avem însă nevoie, desigur, de maturizare lăuntrică, de vindecare feminină profundă, de vindecarea ranilor emoționale și descoperire de sine.
Fără acestea, ne agățam de barbat ca să nu simțim rănile rămase deschise, multe încă din copilarie – fricile, anxietatea, neincrederea în sine, golul din noi, pe care barbatul le simte și care da, il sperie.
Însă de ce ne mirăm, când acestea, deși sunt ale noastre, ne sperie chiar și pe noi?
Dacă adăugăm la aceasta faptul că cel mai adesea bărbatul are și el rănile lui, pe care încearcă ca și tine să le nege, să le ascundă, să le stăpânească… dacă intelegem că rănile ei îl dor și îl sperie căci îi trezesc amintirea propriilor răni, de care încearcă să fugă și pe care speră să le vindece tocmai prin frumusețea, candoarea, lumina ce o caută când se îndrăgostește de o femeie… avem de fapt tabloul a doi copii speriați, care se luptă orbește pentru o gură de aer, agatandu-se de tot ce le iese în cale. Doi copii răniți, pe care viața îi sperie și care nu se înțeleg pe ei, cu atât mai mult pe celălalt…
Să nu invinuim deci bărbații… sa nu ne invinuim nici pe noi, ci să căutăm vindecarea, conștientizarea rănilor și regăsirea esenței noastre ca femei și ca oameni, căci astfel vom fi capabile să creăm bucuria și fericirea pe care cu disperare le căutăm.
Am postat acest videoclip, deși are această tendință de a face din femeie o biată victimă a bărbatului, pentru că totuși textul surprinde, dincolo de falsa victimizare a femeii si un adevăr important, la care este esențial să ne conectăm ca femei:
EXISTĂ ÎN FIECARE FEMEIE O FEMEIE SĂLBATICĂ, NEINFRICATA, CAPABILĂ SĂ SE PROTEJEZE, SĂ ÎȘI GĂSEASCĂ ȘI SĂ ÎȘI CROIASCĂ DRUMUL ÎN VIAȚĂ, CHIAR ȘI CÂND MOMENTAN S-A RĂTĂCIT.
EXISTĂ O FEMEIE SĂLBATICĂ ÎN FIECARE FEMEIE, CAPABILĂ SĂ SE DESPRINDĂ DE SITUAȚIILE CE O PUN ÎN POZIȚIA DE VICTIMĂ, PRECUM ȘI DE MENTALITĂȚILE AFERENTE.
Există în fiecare dintre noi o putere neintinata, intactă, de neoprit, in care este necesar să reincepem sa credem.
A ne conecta la FEMEIA SĂLBATICĂ, plină de curaj, din noi, ne face să ne ridicăm oricât de jos credem că am căzut, să ne smulgem din comoditate, confort efemer și chiar din frică sau teroare, să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ne rănește și astfel sa ne desprindem fără regrete de ceea ce nu ne face bine. Sa recunoaștem, fara a mai acoperi adevărul, că unele lucruri, ființe și situații trebuie sa le lăsăm în urmă, că nu suntem legate de mâini și de picioare, că este timpul să facem ceva bun, radical, pentru binele nostru.
Și că AVEM PUTEREA să ne vindecam rănile, să facem ce e necesar ca să ne regeneram, sa ne reinventam apoi pe noi și să ne reconstruim viața din temelii.
Nu există dependență care să ne “ajute”. Nu avem nevoie să ne agatam de nimeni. Doar să privim din nou spre suflet și spre Dumnezeu.
Nu există nu se poate, nu există prea târziu!
Există credință, curaj, iubire de sine și dorința de BINE, există PUTEREA INTERIOARĂ chiar in noi!
Vă îmbrățișez cu drag, femei curajoase! 🔥☀️
Alina Dospinescu
Psiholog
Psihoterapeut
de cuplu și familie
Life-Coach de feminitate
artafeminitatii.com
ARTA FEMINITATII CONȘTIENTE 